Noaptea aceea ne-a legat mai mult decât o mie de zile. Un sărut pierdut într-o înșiruire de gânduri. De ce nu am rămas cu nimic? De ce lumina s-a transformat într-o pată întunecată? Vreau „trăirea“ înapoi! Vreau să-mi deschizi ochii! Aseară, în drum spre nimeni, mă îndreptam spre tine. Ca un cabotin prin lume, mă pierd în idei însuflețite de timp. Cine sunt eu? Mă poți privi în afara timpului? Eu...te pot privi pe tine? Știu că scriu pentru o cauză pierdută. Și, de ce iubești? De ce iubim? Am citit că iubim pentru că avem nevoie de noi. Ce tâmpenie; și când te gândești că o spunea unu cu pretenții filosofice. În fine, e mai complicat. Dar eu pot să te iubesc pe tine, mă pierd în tine. Și atunci, dacă eu mă pierd în tine, și tu în mine, ce rost mai are să mă caut? Ce caut? Mă caut pe mine prin tine. În fond, de ce aș face asta? Poate că iubirea-ți spune tocmai să nu faci asta, să nu te cauți, ci să îmbrățișezi acel principiu bivalent care te leagă, și nu altceva. Eu nu am nevoie de mine atunci când iubesc. Eu am nevoie de tine ca să pot să te descopăr pe tine, nu pe mine. Eu o să fiu acel peticel ce ne leagă, la fel cum tu o să fii foaia care ne separă. Așa ar trebui să arate totul! O estetică încâlcită, fără noimă logică! În rest, atunci când iubești, nu te întrebi dacă iubești! Nu cauți nimic și nu gândești nimic. Trăiești!
