Se afișează postările cu eticheta politica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta politica. Afișați toate postările

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Ce să facem cu viaţa noastră?









Problema cu viaţa este că nu avem nici o idee despre ea; despre cum ar trebui, sau ce ar trebui să facem cu ea. Supremul blestem! Şi de aia ne plângem în dreapta, în stânga. Fie că alegem să ne lăsăm cufundaţi în hedonism, sau să cădem în plasa habotniciei, nu avem nici cea mai vagă idee despre rolul nostru pe Pământ. Nu că ar exista vreunul, dar simţim apăsarea de fiecare dată când respirăm, când încercăm să ne minţim că ştim ce este bine, ce este rău, când luăm decizii, sau când stăm pe loc. De aici răsar crimele, marile valori, politica, filosofia.

Însă, un lucru mai important decât cele de mai sus - sinuciderea. Nu este nimic mai apăsător şi mai arătător decât să-ţi iei viaţa. Dacă omul nu şi-ar lua viaţa, atunci întreg raţionamentul cu privire la nenorocirea vieţii ar pica. Chiar dacă omul dă naştere la valori, chiar dacă comite atrocităţi, nu este suficient pentru o analiză obiectivă. Se pot găsi destule argumente stupide. De obicei stau toate ca principii în „manualele” despre viaţă. Dar când omul îşi leagă soarta de gât şi se spânzură cu ea, cu siguranţă intervine certitudinea care ne arată că viaţa este cu mult peste cât putem duce. Atenţie, aşa „se vede” inconştient. Căci viaţa nu este decât clipa de dinaintea morţii, atunci o vezi cel mai limpede; din păcate prea târziu.


miercuri, 21 martie 2012

Aristotel şi Etica Nicomahică



Orice artă, activitate sau chiar năzuinţă umană au tins prin însăşi esenţa lor asupra binelui. De aici s-a desprins ideea că orice activitate trebuie să aibă un ţel, un scop – de exemplu, scopul investigaţiilor medicale ar fi sănătatea, în cazul armatei victoria, al economiei bunăstarea. Şi atunci, dacă există o sumedenie de doctrine, ştiinţe cu o multitudine de scopuri de atins, unele mai mici şi mai puţin importante decât spaţiul lor de desfacere, atunci toate vor ajunge să conveargă spre un ultim scop – acela fiind binele. De aceea merită să fie gândit şi să fie pus în centrul oricărei analize de tip epistemic, şi nu numai. [1] Şi care ar putea să fie ştiinţa întemeiată să facă acest lucru? Cea politică – pentru că majoritatea scopurile dintr-o societate se strâng şi se absorb[2] în politică, mai precis prin apelul la lege, la aparatul administrativ. Statul devine astfel un fel de gestionar al binelui comunităţii, dar şi al individului. Mai precis, al binelui uman. Însă, cum poate statul să facă diferenţa dintre un bine personal, şi unul impersonal, dar măreţ, şi nu dezirabil şi atrăgător cum este cel individual, rămâne de văzut! Pentru că binele comunităţii, aşa cum apare aici, este suprem, iar toate celelalte năzuinţe nu sunt decât scopuri în vederea binelui final, întregitor.

Dar chiar dacă anumite activităţi sunt precise, cu scopuri bine definite, natura binelui nu se lasă aşa de uşor de cuprins, ceea ce întăreşte şi mai mult ideea că binele se menţine nu numai prin natură, dar mai mult chiar şi decât atât, prin convenţii, prin direcţii ce nu pot fi calculate şi analizate metodic.[3] Şi asta pentru că binele, aşa cum a fost înţeles de unii, a avut şi s-a dovedit a avea consecinţe grave, chiar dacă rolul său trebuia să fie ferm şi nobil. Aici, Aristotel chiar afirmă că unii au fost îngenunchiaţi de curaj, iar alţii au fost distruşi de bogăţie. Deci, se impune o mare atenţie cu privire la generalizările care se fac pe baza altor generalizări, ajungând astfel la un soi de soluţie finală cu privire la ceea ce este bun şi ce este rău. Totuşi, un lucru trebuie subliniat. Cel care se apleacă asupra binelui, trebuie să fie pregătit să nu se lase năpădit de sentimente. Ştiinţa politică nu poate fi gândită şi pusă în aplicare de un novice, de un om condus de pasiune – chiar dacă tendinţa poate fi eclectică, de îmbinare a acţiunii, a pasiunii cu raţiunea certă şi fermă.

marți, 16 noiembrie 2010

Despre politică, oameni politici, partide şi caste



PARTÍD s. n. grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii politice.

OLIGARHÍE, oligarhii, s. f. 1. Formă de conducere a statului, în care puterea politică și economică este deținută de un număr restrâns de persoane. Grup de persoane care exercită puterea într-o astfel de formă de guvernământ. 2. (În sintagma) Oligarhie financiară = grup restrâns de mari posesori ai capitalului financiar, care domină viața economică a unui stat. – Din ngr. oligarhía, fr.oligarchie. 

            Poate că sună ciudat pentru voi să vorbesc despre politică, dar cu siguranţă voi încerca să ating o altă problemă. În fapt, problema cu politica este foarte simplă, însă puţini vor cu adevărat să o cunoască. Păi, fie foarte simplu spus, un partid, fie că e de dreapta sau de stânga, fie că reprezintă bătrânii sau poponarii, niciodată nu o să te reprezinte pe tine, niciodată nu o să reprezinte societatea în ansamblu. Nu are cum, şi nici nu ar fi onest faţă de alegătorii săi. Cum ar fi ca partidul creştinilor să reprezinte oamenii cu gânduri şchioape? Nu ar merge, nu? Cu toate acestea, în timpul alegerilor, partidele vor promite ceea ce nu este posibil din niciun punct de vedere: logic, legal, normal, etic etc. Nu au cum să reprezinte pe toată lumea, dar vor să o facă, ceea ce este destul de contradictoriu, având în vedere că suntem diferiţi, şi cele mai mici puncte ne pot pune în planuri diferite. De exemplu, un fumător nu o să fie de acord cu legea împotriva fumatului. În schimb, nefumătorul va fi în extaz. O simplă lecţie de drept va dezbina o mică lume. Un simplu exemplu ne arată destul de clar insuficienţa unui sistem.
            Partidele, după ce îşi văd atins obiectivul, adică după ce au pus mâna pe fotoliu, nu vor da doi bani pe tine, şi nu pentru că sunt corupţi, nenorociţi, hoţi sau alte tâmpenii, ci pentru că nu şi-au propus niciodată să te reprezinte. Nu vreau să fiu înţeles greşit, să credeţi că spun ceea ce se aude pe buzele tuturor. Eu încerc aici să arăt cât se poate de raţional că un partid, care înseamnă o adunătură de oameni ce tind spre un scop, adică scopul lor, adică idealul partidului şi al oamenilor din partid, nu are de ce să se gândească la societate. Scopul lor, dragii mei, nu este binele vostru, este binele lor. Dar şi aici se poate înţelege prost, tocmai că oamenii politici mizează pe această mică neînţelegere care le scapă tuturor. Mai simplu spus, ca ei să-şi atingă scopul, trebuie să le spună tuturor că există un bine suprem, ceva în genul Aristotel, cu nemişcatul care mişcă, eventual, cum au creştinii, Dumnezeu, dătător de viaţă şi de multe altele. Ei vor încerca mereu să educe lumea aşa, ei vor încerca mereu să creeze oameni roboţi, lipsiţi de simţul întrebării. Ceea ce este normal, eu chiar nu-i judec, asta este manipulare la nivel global. Şi e simplu. Partidul oligarhic nu are cum să reprezinte pe toată lumea, dar va încerca să o facă, pe hârtie, doar ca să-şi atingă propriul său scop, care, normal, nu include turma, ci lumea sa. Este normal să o facă. Citeşte mai mult...