Frumosul, încă din antichitate, era văzut oarecum ca o rigoare „precisă“, ţinea de o perspectivă, aproape matematică, prin care armonia avea să se prepare. Însă, frumosul nu este tocmai simetrie perfectă, ci poate o anomalie care scoate în evidenţă o anumită trăsătură. O gropiţă în obraz sau o strungăreaţă, vorbind exact din perspectiva simetriei absolute, urmărind legea frumosului matematic, a acelui frumos trasat cu linia, este tocmai expresia prin care frumosul îşi capătă valoarea. Culmea, frumosul este dat de entropie, de modul în care un element iese în evidenţă tocmai prin faptul că nu este la locul lui. Urâţenia este comună. Nimicul care dansează se găseşte în urâţenie, iar dezordinea generală este cea care pune în scenă urâtul. Frumosul, potrivit gândirii de faţă, apare exact ca un element nihilist, ca un punct în care se strâng imperfecţiunile de ordin simetric. Altfel spus, frumosul este dat tocmai de urâtul care se găseşte în simetrie. Lumea este urâtă pentru că aşa trebuie să fie. Frumosul este frumos tocmai pentru că apare ca o excepţie, ca o nălucă ce se revarsă genuin într-o lume în care toţi se pregătesc de moarte. Dacă lumea nu ar fi în ansamblu urâtă, atunci frumosul nu ar mai avea farmec, el nu ar mai exista la propriu. Deci, frumosul nu există în sine, nu este o izbândă nemişcătoare care devine mişcătoare prin sine şi în sine, ci este modul ordonat în care se găseşte dezordinea. Acum, frumosul, privit strict, este natural şi autentic tocmai pentru că în el se revarsă urâtul. Şi uite aşa avem un joc, un făgaş din care decurg o multitudine de rezonanţe, toate fiind expresia ideală a focului în care ne aflăm aruncaţi. În oglindă, frumosul în sine este generat de statusul urâtului în raport cu simetria. General, lumea este urâtă şi astfel potenţează frumosul ca anomalie din care derivă frumosul. Simptomele urâtului sunt şi ţin de modul în care se proiectează frumosul.
Offshore ascultă:
