sâmbătă, 25 iulie 2009

In oglinda

Articol scris de Ilana.


      Iubește-i pe ceilalți ca pe tine însuți. Dar dacă pe tine nu te iubești ce faci? Un mediu bolnav, un mediu nesănătos... un mediu cât se poate de steril. E o lume a contrastelor și cu cât albul se distanțează mai mult de negru, cu atât iubim sau urâm mai mult ceea ce nu avem respectiv ceea ce deținem.
Totu se învârte în jurul unei singure axe, o axă care ne permite nouă să existăm, o axă pentru care mulți au murit. Trăim cu sabia în mână și murim împiedicându-ne și căzând în ea!
Sunt Ilana Ghideon Brandșteter, femeia care a renunțat la confortul prezentului pentru un act de caritate, zice ea. Sunt Ilana care nu s-a putut niciodată desprinde de trecut.
Câteodată e nevoie și de puțină introspecție. Și debutul are loc în fața unei oglinzi. Mă așez în fața ei și am impresia că văd pe cineva în spate. Mă întorc. Surpriză! Pare că sunt eu, e doar o altă oglindă. Par din ce în ce mai mică, din ce în ce mai departe. Fiecare oglindă e un zid, o graniță, o treaptă a evoluției, o etapă prin care am trecut. Abia în ultima sunt eu.
Îmi aduc aminte tot, fiecare cuvânt rostit, fiecare sărut, fiecare atingere care m-a făcut să mă simt iubită, chiar dacă nu eram. Fiecare melodie este atribuită unei senzații, unui chip, unui nume. Fiecare loc în care mă reîntorc este un cuțit primit pe la spate.
Paginile citite erau lumi noi ale căror porți erau întredeschise. Ca un copil care trage cu ochiul în dormitorul părinților, am citit lacomă fiecare filă, întorcând-o încet, să nu își dea ei seama că sunt acolo, să nu mă priveze de spectacolul lugubru care mă atrage ca un magnet. Sunt neputincioasă în fața unei cărți, pune stăpânire pe mine.
Paginile scorojite ale unui jurnal, coperta roasă de timp, praful depus. Nu, nu sunt mărci că timpul a trecut, nu sunt mărci ale faptului că nu mi-am recitit prostul roman. Sunt mărci indezirabile care stau și pe pielea mea. Sunt un jurnal cu pagini scorojite, coperta mi-e roasă de timp, praful s-a depus și nu am de gând să-l șterg. Asta sunt!
Sunt Radu, care m-a făcut să vreau să renunțe la tot, dar care nu a avut răbdare ca să o fac.
Sunt Alin, care m-a mințit 3 ani de zile.
Sunt Cristian, care era gelos, posesiv dar care mă iubea. Poate singurul care a făcut-o, singurul care a știu să mă aducă înapoi.
Sunt X, care m-a făcut una cu pământul.
Sunt Mihai, care era supus, copilăros.
Sunt Alex, care a scos dintr-o cutie lucruri minunate pentru a face loc speranței.
Sunt Superman, care vrea să salveze situația.
Sunt o melodramădie pe repeat. Greșesc nu pentru că a greși e omenește, nu pentru a învăța din greșeli... greșesc pentru că îmi place pedeapsa. Și pentru că după ceartă și pedeapsă împăcarea e totdeauna mai dulce. E un război pe care trebuie să-l câștig.
M-am antrenat îndelung, am folosit toate armele, am asediat spitale și am pus mamele să poarte pe umeri capetele copiilor. Am obligat tații să-și vadă fiicele fiind violate. Mi-am eliberat sclavii pentru a-i împușca pe la spate. N-am jucat corect. Pentru că nu aveam siguranța că dușmanul o va face. Am vrut să fiu cu un pas înainte, atacul e cea mai bună apărare.
Sunt Alexandra, fata care se ascunde sub numele de Ilana Ghideon Brandșteter, pentru liniștea ei interioară, căutând scuze, căutând să evite remușcări. Scriu, citesc ce am scris și încerc să mă mint că nu eu am scris. Cuvintele sunt ale Ilanei, amintirile și gândurile sunt ale mele.
Eu sunt fata care vroia să fie o păpușă adevărată.


Copyrighted by Ilana

joi, 16 iulie 2009

Un gram de sinceritate

         Astăzi am alergat. Mi-am lepădat inconsecvenţele minţii mele. Mi-am ascuns tot ceea ce era de ascuns şi m-am lăsat condus de vântul cenuşiu. Mă gândesc dacă cuvintele au sens, căci ele, la fel cum limpezesc lucrurile, tot la fel de uşor le pot ascunde. Există, oare, un stâlp la care să ne raportăm cu adevărat sau chiar suntem nişte marionete aruncate în jocul societăţii? Am ajuns să cred că mă identific cu o cutie de Cola sau, poate, cu un sacou. De altfel, este uşor în ziua de azi să faci portretul cuiva, să-l vezi ca prieten, duşman, client, consumator etc. Repere, de parcă totul este scris în stele. Aproape de fiecare dată ştim cum să procedăm, avem răspunsuri şi nu numai, avem şi soluţii. Totul este uşor, nimic nu este greu. Oare? Şi atunci, ce ne frământă? Pe lângă faptul că ustensilele din ziua de azi, în loc să ne uşureze modul de viaţă, ni-l aglomerază cu tot felul de teorii inutile. Cum să ţii butonul, cum să deschizi fereastra, tot felul de premise obscure care învelesc în negru ceea ce ar trebui să nu ne intereseze din start. Mai avem timp de noi? Mai avem timp să visăm sau şi visul costă in ziua de azi? Dar, am rămas datori cu ceva, este timpul să deschidem ochii, să ne trezim din coşmarul care ne paşte în fiecare zi, este timpul să visăm, este timpul să ne recunoaştem greşelile, să nu mai vrem orgoliul ca esenţă ce ne defineşte, să nu ne mai hăituim. În fond, toţi căutăm un gram de fericire în drumul nostru spre moarte. Dacă avem ceva în comun, atunci acel ceva nu este o sticlă de Cola, ci moartea. Dacă vrem cu adevărat să trăim, atunci trebuie să înţelegem că miza este aici, şi nu dincolo. Trebuie să punem degetul pe rană, eventual să apasăm mai tare, să înfingem cuţitul în tot ceea ce este mai puţin plăcut, totul pentru a ajunge la noi, căci miza acestei nefericite fericite vieţi este viaţa ca scop în sine, cea mundană, nu ideală. Idealul îşi găseşte obârşia în nevoile noastre, el reprezintă voinţa noastră slabă, frica noastră de singurătate, de ceea ce este obscur şi tainic, de ceea ce nu este aproape, palpabil. Astfel, poate că repet, dar este important să înţelegem că viaţa este a noastră, şi nu idealul, cel care ne ascunde ceea ce avem în faţă..


marți, 7 iulie 2009

Destin?





     
       Fiecare om în parte porneşte de la el. Aproape de fiecare dată, când suntem puşi în faţa unei situaţii, ne gândim la propriul nostru. Şi, totuşi, nu este nimic problematic în această schemă pentru că este normal să fie aşa. Orice posibilitate de afirmare presupune omul ca asumare de sine şi întoarcere către sine. De aceea, în toată elasticitatea vieţii, omul se lasă cuprins de nevoile sale personale şi, deci, de posibilitatea conflictuală ce derivă din lupta cu nevoile celorlalţi. Avem un câmp de bătălie comun care presupune o renegociere de şanse. Astfel, după ce am convenit că nevoile sunt principala atracţie care-l antrenează pe om să facă tot felul de compromisuri, trebuie să specificăm că acele compromisuri îşi găsesc rostul doar în elasticitatea vieţii, în concursul de împrejurări în care a fost aruncat. Totodată, trebuie să menţionez că nu putem să vorbim de conjunctură atâta timp cât noi credem în destin. Orice împletitură cabalistică neagă existenţa destinului. În aceeaşi ordine, destinul, cu toată încărcătura sa care presupune ca cineva să arunce zarurile pentru tine, nu poate să se manifeste într-o lume în care domneşte dansul conjuctural. Însă, ce se poate întâmpla? În viaţa omului, destinul poate să fie mimat, poate să apară ca o mască care acoperă neştiinţa sau chiar prostia noastră. Destinul nu există pentru că nu are cum să existe, el reprezintă forma utopică a voinţei celor slabi, care dau vina pe mână lui Dumnezeu sau care îşi neagă existenţa pentru că nu sunt în stare să-şi strângă viaţa în propriile mâini. Orice nereuşită aproape că este atacată cu simfonia destinului: Aşa a fost să fie. Orice reuşită care apare din lanţul conjuctural este adusă în prim plan şi servită pe tavă cu fală şi trufie, ca şi cum, din umbră, cineva ne ghidează. Mai mult decât atât, omul slab construieşte şi sfinţeşte o lume în care persistă neputinţa. Frica de noi înşine, de faptul că nu putem să ajungem la noi, este cea care ghidează destinul, este cea care menţine în viaţă un sistem ridicol. Nu este vorba de angoasă aici, ci de frică pur şi simplu: frica pricinuită de nevoile noastre, de faptul că cineva ne pândeşte la tot colţul ca să ne vândă ceva nou, de eşecurile cotidiene, care implică lumea şi familia, toţi cei care ţin la noi şi care ne iubesc, frica de dezamăgire sau chiar frica de prostia noastră. Tabloul ar fi complet dacă am afla necunoscuta şi, cum aceasta se lasă greu de găsit, dăm vina pe destin, el fiind singurul jucător care poate să joace rolul pe care ni l-am asumat la naştere, şi anume, să trăim. Cu toate acestea, viaţa pentru omul slab se lasă mai uşor de trăit, orice om care nu-şi pune întrebări este în esenţă ridicol.

joi, 2 iulie 2009

THE OTHER SIDE




Articol scris de bunul meu prieten- Mihnea Dimitrie Calin.

        De-a lungul timpului, oamenii au incercat sa exploreze universul. Au descoperit puncte de reper pe care ulterior le-au transformat in puncte puncte… si au adaugat in spatiul lasat liber sentimente si valori prin intermediul carora sa si-l aduca aproape. La indemana. Pe orizontala si pe verticala, ca si cum fiecare dimensiune a noastra este o mostra de individuatie. Mintea lor, slobozita deasupra oceanului de semnificatii latente si a adancimilor stinghere, s-a hotarat a boteza adamic universul drept al sau. Pentru ca, la limita, ceea ce este in interiorul nostru este mult mai interesant decat ceea ce se afla in afara.
Ce se intampla insa cand globul de sticla astfel constituit al acestei utopii se prabuseste dincolo de orice salvare posibila? Realitatea fortata a clipei, antrenand in distrugerea sa eradicarea oricaror repere, intr-un efect domino al carui limita este nihilismul ultim, va duce in cele din urma omul intr-un spatiu de dincolo de sine pentru a se putea contempla in lipsa adaugirilor artificiale. Caci orice constructie de lume nu este nicidecum doar o decupare, ci totodata o corelare. Sa presupunem asadar ca individul x, in absolutul instinctului sau de conservare, suspenda orice sursa potentiala de disperare din spectrul realitatii proprii. Insa simpla menire a unui gol este aceea de a se construi ceva pe ruinele sale. Cu alte cuvinte, realitatea trebuie peticita, adusa-impreuna in sensul unor limite stabile, iar acest fapt nu poate fi decat produsul unei minciuni artistice. Cream estetic pentru ca suntem dependenti de sens, pentru ca aceasta peticire a realului transat si despicat “merita” la randul sau o turnare in forme. Asistam asadar la o veritabila “operatie estetica”, uneori realizata genial, alteori cu lipsuri evidente. Insa cum “beauty is in the eye of the beholder”, ceea ce conteaza in acest proces este cel mai adesea perspicacitatea celorlalti. Avem nevoie de oameni slabi in perceptie pentru a ne ascunde crima. Cadavrul realitatii, parfumat si rujat, cu peruca de judecator si insigna de serif, sandale post-moderne si poseta roz, va fi admirat ca statuie de catre fani frenetici cumparandu-si de la souvenir shop doza de mediocritate voluntara. In acest fel, scapam nu doar de un dosar penal metafizic, ci totodata de scarboasa activitate de a a ascunde cadavrul, deplasandu-ne inspre cele mai apropiate limite ale lumii si aruncandu-l peste bord.
Cadavrul va fi probabil gasit intr-o pivnita din Franta de catre un individ numit Andronicus care va trage concluzia ca este cadavrul lui Aristotel. Si asa toate cunostintele umane vor capata un punct originar comun, cel putin in perceptia filosofica clasica. Avem nevoie sa stim despre plante? Sa-l intrebam pe filosoful grec. Despre cer? Exista o carte si despre asta. Problemele fizice si metafizice sunt la randul lor rezolvabile. Avem nevoie de Dumnezeu, fiind obositi sa ne tot plangem ridurile si bataturile in oglinda? “It’s doable, my lord”. Cadavrul realitatii este reanimat artificial de fiecare data cand avem nevoie de ceva ce transcende dificultatea mecanica a unei pietre sau a unui desfacator de conserve. Prin respiratie gura la gura, sau cu ajutorul aparatelor. Dupa care un cineva cu nume aleatoriu, sa-I spunem Ion, va scuipa in san cu batul in mana si ii va da una la cap, sa nu I se urce. In cele din urma paramedicii se vor transforma in gropari si din nou lumea plata a Inchizitiei si nonsensului va slobozi peste marginile sale un corp. Viata va continua de-a lungul paradigmei fericirii, cu Dionisos neintelesul band din cupa prostiei si devenind rob al propriei betii. O betie ce va dansa mediocru, va canta mediocru si nu va auzi niciodata de Michael Jackson…
Prin urmare, asa cum micutii frenetici asteapta de cateva secole Apocalipsa, omul superior postmodern urmareste cu interes nihilismul ultim. Pentru ca el vrea adanca, grea eternitate. O vrea aici si acum, ca pe un dat real, mai degraba decat ca pe un duty free product. O vrea pentru totdeauna. Simplul act al descompunerii lucide devine punct de reper, caci orice manifestare salvata de scopul conservarii este mai autentica decat apelul retard la copie. Satul de lalala si de cuvinte potrivite, omul superior va renunta pana si la lipitoare si se va hrani din propriul sange in asteptarea clipei cand se va putea reintoarce din estetic. Si atunci va da interviuri la MTV despre moduri de viata, va scrie despre moduri de viata, isi va asuma fiecare frantura de personalitate “nashpa” pe care a hotarat sa o ascunda din dragoste fata de traiul laolalta-cu-ceilalti. I se va vedea explozia dincolo de Hiroshima si Nagasaki, va cadea mai jos decat animalele pentru a-si putea recupera ingerul ingropat in pamant. Cu ochi de vultur si gheare de leu va sapa adanc in noapte si in cele din urma va auzi un “I love you, I’ll kill you” venit dinspre univers. Si atunci va raspunde “da,da” si mania lui va fi diferita de frenezia celorlaltor oameni, caci dincolo de isterie se ascunde uneori intelepciunea de a te fi aflat in preajma adevarului… sau a adevarului lipsei sale.
Ascult murmurul apei. Langa mine, trei pisici care citesc Platon si se intind la Soare. In zare, ruinele vechii lumi. Oceanul este turbulent, vantul aprig spulbera franturi de realitate si le arunca in sus pentru a-mi bloca vazul. “SI totusi e bine”, nu asa zicea Oedip? Nu ramane decat sa ma intind langa pisici si sa admir cu lacrimi de nostalgie marea….

*Pentru mai multe creatii de Mihnea Dimitrie Calin, a se consulta http://asheara.wordpress.com