Cum ştim că înşelăm?

Iată o întrebare! Cum ne percepem frământările? Cu centura de siguranţă pusă pe noi, sau cu tumultul alunecos de inconştienţă? Oricum ar fi, trebuie să cântărim cumva, să scoatem raţiunea la iveală, să ne demascăm epistemic trăirile. Dar cum procedăm? Cum ştim că înşelăm? În ce condiţii? Înşelăm de fiecare dată când ne trece vreun „fior” prin minte, sau când ne punem în aplicare pompa somatică? Dacă de fiecare dată ne punem împotriva trăirilor noastre, atunci ajungem să ne trăim iluziile. Iar dacă alegem să le trăim, ne pierdem firescul. Şi atunci? Cum calculăm? Cu lopata sau cu inima?

Dacă tot există un spaţiu al moralităţii, de ce trebuie să ne limităm la corp? De ce nu ar fi râvna o problemă? De ce nu ar fi privitul în ochi o problemă? Numai somaticul este duşmanul moralei? Oare dorinţa de moment, fascinaţia de a gestiona momente ideale nu este o problemă? Dar să punem totul în plan practic. De ce nu ar putea fi condamnat moral şi spaţiul ideal al dorinţelor? De ce ar trebui să dăm cu pietre doar în factual? 

Citeşte mai departe acest articol. Dă click aici. 

În speranţa unei amăgiri

Ne controlăm oare toate mişcările, sau ne dăm de gol cu fiece gest? Căci, oricât ne-am robotiza gesturile, tot ajungem să ne căsăpim demersul, să ne demascăm. Dar ce ţinem aşa de mult la aparenţe? Nu oare pentru că, aşa cum spunea Pascal, „nu ne mulţumim cu trăirea ce aveam în noi şi în propria noastră fiinţă; voim să trăim în ideea celorlalţi, cu o trăire imaginară; şi facem, în acest scop, eforturi ca să părem altfel decât suntem”, ori pentru că totul se învârte în jurul recunoaşterii sociale? Evident, fără o apreciere socială nu am putea exista în interiorul acelei comunităţi, nu am avea parte de nici un fel de beneficiu „administrativ”. Cu toate astea, sunt momente când simţim că totul ne sufocă, că acest imens construct artificial se întoarce împotriva noastră. Şi este normal să fie aşa. Căci interesele diferite dintre oameni creează iluzii diferite, norme diferite, rituri feluri. De aia suntem ameţiţi – pentru că nevoile noastre nu converg, nu sunt doar fiziologice, sunt şi intelectuale, iar de cele mai multe ori politice. Omul este o fiinţă socială, ne tot ameninţa Aristotel prin Antichitate. Însă în ce condiţii? În condiţiile în care femeile nu aveau statut, ba chiar erau poziţionate în vecinătatea sclavilor? Fuga de iraţional, de lumea animală, de tot ce era mai puţin ideal, toate astea şi nu numai, au dus la cultul Supraomului postmodern. Adică, dintr-o baie nemulţumită, s-a născut o baie de victorii personale. O lume a imaginaţiei, a iluziei dusă la extremă, dar care se scaldă în barbarie.

Citeste mai departe.