Sensul vieţii

           Mă fascinează să văd că nu există nici o noimă în viaţa de zi cu zi şi totuşi noi să o căutăm cu ardoare. Astăzi, la metrou, era o tipă care citea o carte cu un titlu de genul: ,,Omul în căutarea sensului vieţii". Pe loc mi-am spus că este o tâmpenie, să credem într-un sens anost al unei vieţi destul de anoste. Mă întorc la amicul Cioran, unde viaţa chiar nu are rost, şi orice căutare nu face decât să-ţi arate dezbinarea şi sihăstria suavă a deşertului. Însă, căutăm noi aşa cu patos încât să ne lăsăm furaţi de drum? Ori ne strecurăm cu totul într-o cadă plină cu ţepi, încât realitatea ne taie orizontul sublim de putrefacţie?

             Sensul vieţii nu există, nu are cum să existe, iar dacă există atunci îşi pierde tocmai temeiul, punctul său de armonie, ceea ce-l face să fie rafinat şi, în aceeaşi măsură, unic. Orice ar fi, să nu ne lăsăm vrăjiţi de iluzia asta a vieţii din care se nasc numai voinţe de clocotire, din care se sustrag numai munţi de creaţie. Suntem mult mai mici decât ne vine nouă să credem, iar de stăm să ne mânjim şi mai mult cu himere, nu facem decât să ne adâncim în propria noastră superficialitate. Totuşi, invers dacă privim, nu ar însemna să ne lăsăm purtaţi de deşert? Şi cum ar arăta o lume fără scopuri de atins? Heidegger s-ar îngropa cu teoria lui de-a binelea dacă am privi doar din spatele scopului, al limitei, al falsei peratologii, am cădea pradă delirului, şi astfel l-am înţelege pe Cioran. 

Corabia noastră cu foc

            Cuvintele mari nu au fost făcute niciodată pentru oameni mari. Poate, pentru acele situaţii fără de scăpare, când am simţit că ne este cotropită fiinţa. De ce tindem să facem greşeala de a vedea cu ochii timpului trecut prezentul? De ce nu putem să ne rupem complet de o relaţie eşuată, de durerea ce s-a acumulat în noi? De ce ţinem să stricăm prezentul cu uleiul slinos al trecutului? Răspunsul ar fi simplu, pentru că omul este ca o barcă ce se scurge prin cărările timpului, pentru că omul este timp…Însă, tipul de răspuns nu mă satisface, nu-mi ţine loc de umerii şi buzele ei, nu mă ajută să mă alin ca şi când ea ar fi lângă mine. Oricum, nimic parcă nu are gust, nici literele nu mai lucrează pentru mine, se prefac şi se adună doar că să mă rănească şi mai mult. M-am săturat de răspunsuri, mai ales că nu există răspunsuri, există doar nişte banale aproximări, nişte nevoi satisfăcute discret de egoismul monumentalist din noi, de minciuna ceea ce ne îmbată cu iluzia că noi nu vom pierde niciodată. Însă, ce rost mai are dacă ştiu că totul este o minciună, dacă însăşi corabia de salvare ţine să se înece cu zâmbetul pe buze? Aş vrea, totuşi, să se ştie că iubirea nu vine niciodată cu răspunsuri, că ea nu ţine raţional să ne vindece rănile şi nici să ne cutremure cu certitudinea exploziei noastre, iubirea vine din adânc, din necontenitul şi firescul barbarului nostru, din oceane pline cu foc şi totuşi ude cu lacrimi. Aş avea curajul să te fac să înţelegi că între doi oameni se ascunde o nemiluită depărtare, că între ei, chiar dacă ţi se pare că există doar o glumă, este totuşi un ocean? Dacă o să vrei să vezi, poate că o să ajungi, iarăşi, să auzi bătăile inimii noastre, poate că o să te întorci la noaptea plină de amor, o să ajungi, poate, să-ţi spui ţie că merită să lupţi pentru un drac, chiar dacă un altul a ştiut să te rănească? Aş mai încerca, în chipul cel mai sincer, să te fac să vrei, să te fac să cutremuri şi să lupţi chiar şi pentru o clipă de eternitate, căci firul suprem nu există, draga mea, este o minciună utopică cusută cu iz de alamă, făcută, parcă, să mă împiedice pe mine să ajung la tine. Nu am fost un luptător niciodată, am încercat, adesea, şi chiar am crezut că, dincolo de sincronizare, trebuie să fie ceva firesc. Poate că sunt eu nebun, dar o să cred în pliscul acestei noeme. Şi, poate că nu mă mint…Nu poţi să ştergi cu buretele clipa de foc, nu poţi să te prefaci că nu a fost nimic când, de fapt, a fost totul, nu poţi să-ţi spui că eşti mai presus de dragoste, nu ai cum. Însă, dacă reuşeşti, înseamnă că eu m-am minţit cu totul! 

De vorbă cu un necunoscut: Minciună şi Adevăr

        Îmi este din ce în ce mai greu să suport atmosfera încărcată. Pur şi simplu, nu sunt făcut pentru o lume anostă, plină de grăunţe inutile. Nu-mi plac oamenii care impun o anumită conduită, chiar dacă există argumente solide în favoarea lor, chiar dacă pot fi obiectivi sau subiectivi, pur şi simplu nu mă regăsesc într-o iluzie stabilită de nişte agenţi la fel de încăpăţânaţi ca mine. Încerc să cultiv delăsarea ca sens natural de a nu intra în sfera unui individ. 

      Rigiditatea nu mi-a plăcut niciodată. Am încercat adesea să o ocolesc, dar se pare că nu am reuşit de fiecare dată. Noi ne vânăm cel mai mult cu pretenţiile noastre de obiectivitate, cu tot felul de dorinţe, unele mai frumoase decât altele, încât ajungem să ne considerăm monştrii solemni ai universului. Ochiul care face şi desface şnurul unei vieţi pline de anomalii este ochiul magic al lucidităţii. Am obosit să gândesc perfecţiunea într-un mănunchi de paie, să încerc să descos o iluzie doar ca să o vând unor himere la fel de amăgitoare. Poate că viaţa înseamnă o banală luptă cu propriile noastre dorinţe. 

       Savater, urmărindu-l pe Cioran, spune că dorinţa este iluzia care aşteaptă să fie încălcată. Cu alte cuvinte, noi aşteptăm să fim seduşi de propria noastră minciună. Însă, uneori, o minciună este mai adevărată decât o mie de adevăruri, căci la fel cum omul se poartă ţanţoş prin lume, la fel de mult se şi joacă cu el însuşi, asta însemnând că minciuna devine adevăr când te afli în potenţa unui lucru, ca pe urmă, când potenţa ajunge să devină completă, să fie în act, minciuna are să fie desăvârşită, deci mincinoasă. Propriu-zis, minciuna este adevăr în potenţă, iar în act ea devine minciună. Aşa arată comicul şi tragicul omului, fuge ca Sisif cu o vulpe în braţe, ce are să-l sufoce uşor şi suav. 

Offshore ascultă:

Despre ghinionul de a fi om

     

        Nu contează cum te văd cei din jurul tău, contează doar modul în care te priveşti. Fără să vrem descoperim teritorii, noi câmpuri de bătălie, tot felul de mijloace de a ne hărţui. Niciodată nu o să fim perfecţi în ochii noştri, o să ne dorim mai mult cu fiecare clipă. Cristofor Columb a descoperit America, noi am descoperit utopia fiinţei. Cel care nu a simţit evanescenţa vieţii nu a ajuns niciodată la el. Cel care nu a călcat niciodată prin cioburi, nu a atins paroxismul obscur al nimicului. Căutăm sensuri şi privim cauzal orice întâmplare de parcă fiecare situaţie ar ascunde un nod ce merită a fi dezlegat. Unele lucruri sunt făcute să fie în sine, fără a ne mai bate capul cu ele. Problema este că încercăm să prindem, de cele mai multe ori, ceea ce nu poate fi atins. Ineluctabilul derivă din neputinţa noastră de a ne cunoaşte şi nu din nevoia superficială de a destrăma totul cu iluzia că putem cunoaşte orice. Dacă noi nu ne cunoaştem pe noi, cum să ajungem la esenţa oricărei esenţe? Cum să dezgropăm lumi ce sunt moarte? 

Sens în Nonsens

         Este târziu şi se aud mici sunete prodigioase. Mă întreb dacă totul are rost şi dacă viaţa are până la urmă sens? În faţa cui găsim noi, oamenii, sensul? Este de ajuns să spun că sunt? A fi este diferit de a fi conştient, dar şi de a fi finit. Este adevărat că aceste lucruri ne formează pe noi, prin ele suntem identici, dar aşa diferiţi. Şi, dacă aceste lucruri stau fixate, de ce atâta chin şi luptă oarbă între noi? În fond, noi nu facem nimic! Ne jucăm şi ne ascundem sub nişte măşti zilnic. 

        Uneori, ne şi prefacem, râdem şi plângem, avem proiecte şi ambiţii, căutăm noul în vechi şi vechiul în nou. Dar, oare, nu facem aceste lucruri cu un scop? Unul pe care-l ştim, de care ne este groază şi de care fugim în viaţa de zi cu zi? Şi de ce fugim şi ne jucăm, ce ştim şi nu vrem să ştim, ce este aşa negativ încât scara negativă se opreşte fix în el? Acel ultim scop este moartea. El este un scop al vieţii, şi nu neapărat al individului. Putem spune că individul este doar un mijloc prin care acesta se poate realiza. 

      Dar cum pot vorbi despre un scop al vieţii care se manifestă în om şi care-l obligă, în cele din urmă,  să-l adopte? E o nebunie! Chiar este? Normal că viaţa îl obligă! Viaţa este alcătuită din ordine şi dezordine. Omul este cuprins între ordine şi haos. Viaţa este, de fapt, planul omului. Un plan precis şi bine stabilit în marea ordine şi dezordine universală. M-am plictisit...