Despre apropiere

    

     În singurătatea proprie care se naşte la orice pas există totuşi un zâmbet sau, poate, o lacrimă. Şi omul, adică singurătatea, trebuie să fie complementar unui alt lucru. Viaţa are moarte, iar moartea are viaţa. Toţi au ceva. Omul are singurătatea, fiinţa sa, fiorul care pâlpâie latent în el. Culmea, noi fugim de singurătate, adică de noi. Ca să fii singur-singur nu ai nevoie de o cameră care să te ţină de mâini şi de picioare, ai nevoie de o turmă care dansează în jurul tău. Singurătatea nu o simţi niciodată între patru pereţi, o simţi tocmai atunci când nu vrei să o simţi, când eşti prins de vâltoarea cotidiană, când spui cu mâna pe inimă că nu eşti singur, exact atunci… Noi fugim de noi şi astfel ne apropiem. Spuneam acum ceva vreme că „Depărtarea este o nevoie subită de apropiere“ -  poate că ar trebui să medităm un strop mai mult, oleacă, cum spun moldovenii. În apropiere se naşte orice dezgust neautentic, dar şi autentic. Poţi fii neautentic pentru că fugi de tine. La fel, poţi fii autentic tocmai pentru că nu fugi de tine. Apropierea nu înseamnă, neapărat, un cuib cald. Poate fi un lacăt sau o peşteră.