Sunt un ciudat

      Astăzi mi-am dat seama că sunt un ciudat, că nu mă pot integra în mizeria asta comună. Nu e vorba de aer de superioritate, nu ştiu cum ar rezista altul în locul meu, să nu mai trăiască muzica în comună, în prostime, să nu mai simtă nimic, să fie golit şi de ultima pată de semnificaţie, de viţă nobilă, de tremur şi de barbarism pur. Am încercat să descui uşa mea, cum am tot încercat, dar degeaba, parcă sunt ultimul om de pe pământ, ultimul meu duşman, evident, cel mai de temut, de fugit de el. Să fug de mine sau să mă îmbrăţişez ca pe un câine? Nici eu nu ştiu, poate că mi-a lipsit scrisul, am crezut că un proiect impersonal mă poate scăpa, că aceste rânduri au fost scrise pentru voi, pentru alţii, dar niciodată pentru mine, deşi în tot timpul acesta, în toată goana asta, de am vrut sau nu, m-am căutat pe mine! Nu asta facem mereu? Chiar şi atunci când minţim cu sânge rece, nu căutăm să definim indescifrabilul din noi, ascunsul,veninul, goana asta nebună de a ne spune că suntem aşa mici, fraţi cu destinul neputinţei, că suntem aşa de închişi? 

Destin?

     
       Fiecare om în parte porneşte de la el. Aproape de fiecare dată, când suntem puşi în faţa unei situaţii, ne gândim la propriul nostru. Şi, totuşi, nu este nimic problematic în această schemă pentru că este normal să fie aşa. Orice posibilitate de afirmare presupune omul ca asumare de sine şi întoarcere către sine. De aceea, în toată elasticitatea vieţii, omul se lasă cuprins de nevoile sale personale şi, deci, de posibilitatea conflictuală ce derivă din lupta cu nevoile celorlalţi. Avem un câmp de bătălie comun care presupune o renegociere de şanse. Astfel, după ce am convenit că nevoile sunt principala atracţie care-l antrenează pe om să facă tot felul de compromisuri, trebuie să specificăm că acele compromisuri îşi găsesc rostul doar în elasticitatea vieţii, în concursul de împrejurări în care a fost aruncat. Totodată, trebuie să menţionez că nu putem să vorbim de conjunctură atâta timp cât noi credem în destin. Orice împletitură cabalistică neagă existenţa destinului. În aceeaşi ordine, destinul, cu toată încărcătura sa care presupune ca cineva să arunce zarurile pentru tine, nu poate să se manifeste într-o lume în care domneşte dansul conjuctural. Însă, ce se poate întâmpla? În viaţa omului, destinul poate să fie mimat, poate să apară ca o mască care acoperă neştiinţa sau chiar prostia noastră. Destinul nu există pentru că nu are cum să existe, el reprezintă forma utopică a voinţei celor slabi, care dau vina pe mână lui Dumnezeu sau care îşi neagă existenţa pentru că nu sunt în stare să-şi strângă viaţa în propriile mâini. Orice nereuşită aproape că este atacată cu simfonia destinului: Aşa a fost să fie. Orice reuşită care apare din lanţul conjuctural este adusă în prim plan şi servită pe tavă cu fală şi trufie, ca şi cum, din umbră, cineva ne ghidează. Mai mult decât atât, omul slab construieşte şi sfinţeşte o lume în care persistă neputinţa. Frica de noi înşine, de faptul că nu putem să ajungem la noi, este cea care ghidează destinul, este cea care menţine în viaţă un sistem ridicol. Nu este vorba de angoasă aici, ci de frică pur şi simplu: frica pricinuită de nevoile noastre, de faptul că cineva ne pândeşte la tot colţul ca să ne vândă ceva nou, de eşecurile cotidiene, care implică lumea şi familia, toţi cei care ţin la noi şi care ne iubesc, frica de dezamăgire sau chiar frica de prostia noastră. Tabloul ar fi complet dacă am afla necunoscuta şi, cum aceasta se lasă greu de găsit, dăm vina pe destin, el fiind singurul jucător care poate să joace rolul pe care ni l-am asumat la naştere, şi anume, să trăim. Cu toate acestea, viaţa pentru omul slab se lasă mai uşor de trăit, orice om care nu-şi pune întrebări este în esenţă ridicol.