Aş vrea să încep prin a spune că iubesc România aşa cum orice cetăţean din lumea aceasta nebună îşi iubeşte ţara de sânge. Însă este suficient să iubeşti şi să te laşi călcat în picioare la fiecare clipă? Poate iubirea de patrie să ţină loc de respect? Nu ştiu ce să zic, dar nu prea am încredere într-o naţiune al cărei imn îşi propune să „deştepte”. Logic, fie spus cât mai simplu, imnul nostru este cât se poate de tranşant. Românii sunt bătuţi în cap şi au nevoie să fie scoşi din peşteră. De aceea trebuie să ne „deşteptăm”. Dar cât să mai dureze? Parcă nu se mai termină cu răul împotriva noastră.
Am stat şi m-am gândit ce ne lipseşte nouă, de ce nu avem curaj încă să ne cerem drepturile, să ne batem cu pumnul în piept. Timpul, iarăşi timpul! Nu suntem suficient de loviţi, de muştruluiţi de istorie, avem impresia că odată cu revoluţia din 89 s-a încheiat totul, că nu mai putem face mai mult. Greşit! Pentru drepturi fundamentale trebuie să lupţi oricând. Pentru orice nimic, trebuie să lupţi. Românii trebuie să înţeleagă că nu este suficient să schimbe un regim, ci să ceară salarii minime ca în Grecia (1200 euro), care, apropo, sunt în „criză”. Asta trebuie să facă românii, să fie mai pragmatici. Era o vorbă, cum votează americanul? În ziua alegerilor, se duce în faţa frigiderului, deschide uşa, şi se întreabă: „E mai plin decât ultima oară când am votat?” Aşa ar trebui să fie şi românii, să treacă dincolo de dogme şi soluţii politice, căci politica nu are nicio legătură cu moralitatea, cu onestitatea. Şi nu e vorba doar de România, ci de orice ţară! Diferenţa o face „minima moralia”. În străinătate, politicul fură, dar aruncă şi un os. Oamenii au impresia că sunt liberi dacă se joacă pe Iphone, şi au mereu maţul plin. Fie că ne place sau nu să credem, înainte de filosofie este stomacul, iar românii sunt mai filosofi decât grecii, decât Platon. Chiar acum vorbesc nişte analişti la televizor despre democraţie! Iarăşi idealuri şi pastile. Probabil că nu l-au citit pe Frédéric Bastiat.
