Mi-am dat seama că, atunci când încerci cu ardoare să laşi o impresie bună, nu faci decât să te afunzi, şi mai mult, în neputinţă. Sunt conştient că nu putem să mulţumim pe toată lumea, ar fi cât se poate de utopic, să încercăm să-i aducem pe toţi în spaţiul voinţei noastre. A încercat Hitler, Stalin, Ceauşescu, însă prefer să rămân umil într-ale societăţii închise. Mă mulţumesc cu un spaţiu, mai umil, dar util, specific oricărui om de rând. Cu toate acestea, ţin să precizez că nimic nu este surprinzător, cel puţin atunci când ai aşteptări. Şi care sunt aşteptările unui om normal, deşi nu poate să le controleze pe toate, care sunt acele puncte de adevăr? Să fie văzut cu ochi buni, să nu i se închidă uşi, orice ar fi, să aibă aproape mereu o figură intactă. Sigur că, strict factual, acest vis nu o să se împlinească vreodată, dar el speră, ucide pentru un zâmbet cu care să se îmbete. Nu cred că greşesc atunci când afirm că toţi oamenii aşteptă o alinare, unii o caută în putere, avizi de monumentalism, alţii în mijloace, în orice mod de face rost de pârghii utile vieţii cotidiene şi, uite aşa, mai apar şi cei care se lasă vânaţi pe scenă, şi aici întră actorii, cântăreţii, toată închisoarea care ascunde premisele lumii culturale. Nu am putut să fiu niciodată invidios şi, sincer, nu cred că o să pot să fiu. Nu o să înţeleg invidia, mai ales că fiecare în parte ascunde monştri, pitici pe creier, acele fete care zâmbesc aşa fals şi strident sunt cât se poate de vulgare în interior, acei masculi feroce care pocnesc numai a sclipire şi bâlci, la fel de morţi şi ei. Nu am nimic cu nimeni, numai că toţi suntem urâţi sau frumoşi, chiar egali, moartea ne face cu ochiul în fiecare secundă, însă uităm de ea fiind preocupaţi cu invidia, cu stâlcirea numelui şi comicul situaţiei. Comicul este, în esenţă, veritabil atunci când se împleteşte cu tragicul, de aici derivă şi relaţia tragic-comic care ne îmbină şi ne îmbată cu dionisiacul vieţii noastre. Revenind la invidie, cel mult, dacă stau să mă gândesc, ar trebui să fie ceva constructiv, şi nu o formă de fanatism prin care uiţi de tine, doar de a te lega de (alt)ceva, tu fiind cel perfect într-o lume cum nu se poate de imperfectă.
Offshore ascultă:
Offshore ascultă:
