Ce anume te face să fii o femeie specială?

     Există o sumedenie de reviste pentru femei în care ne sunt prezentate o sumedenie de reţete de succes. Evident, sfaturile vin din partea unor fete cu reuşită şi priză la băieţi. Cel puţin pe hârtie. Trecând însă peste detaliile formale, să trecem la cele informale. Cum se face că orice femeie avidă de reuşită pune botul la o mizerie în genul celei din titlu? De ce am ajuns să căutăm răspunsuri ancestrale în lucruri banale? Nu judec pe nimeni, dar am impresia că totul a ajuns doar o reţetă umilă. Toţi avem nevoie de un medic, în speţă, de un răspuns admis şi cert, de un făgaş chipurile natural, pentru a contracara la fel de natural un fapt anormal. Toate fetele avide de reuşită căută un răspuns acolo unde nu trebuie să caute un răspuns.

        Aşadar, când este o femeie specială? Nu este tocmai atunci când nu ţine să nu fie aşa? Nu este oare o idee care nu are sens, având în vedere că specialul nu ţine de programare, adică de modul voit de a face lumină acolo unde nu este nevoie de o lumină? O persoană este specială în sine, fără a căuta o reţetă sau un bilet de salvare. Cum ar fi ca o persoană specială să se întrebe ce este specialul? Nu ar avea sens, nu? Şi atunci, de ce nu ţinem să fim fermi pe indecisul nostru? Până la urmă, totul este ascuns, ţinut în deşerturi fine, nimic nu este clar şi bun de pus pe tapet. În fond, nici nu există om special, ci o aplecare nesănătoasă cu privire la un mod banal privit cât se poate de anormal. Citeşte mai departe...

Bărbaţii nu urăsc bărbaţi?

   

     După toată nebunia evoluţionistă prin care am văzut că femeile se luptă pentru o coastă de bărbat, ar trebui, acum, să vedem cum apare încrâncenarea masculină! Când hotărăsc ei, într-un final, să-şi mişte fundul? Deşi nu ne vine să credem, leoaica este cea care atacă şi caută hrană. Dacă vreţi, leoaica este singura care se pune în raza glonţului. Leul, regele prin definiţie, hotărăşte să atace doar o singură dată: când îi este pus în pericol statul. Cu alte cuvinte, când un alt leu râvneşte la ceea ce are el mai scump, adică la fotoliu şi femelă. Cam aşa stau lucrurile şi cu noi. Bărbaţii, atâta timp cât se simt iubiţi, ţinuţi în braţe, nu au de ce să-şi mişte fundul. Ştiu că totul urmăreşte o logică meschină ce se învârte în jurul lor. Bărbatul îşi arată colţii doar în proximitatea pericolului. Normal, al pericolului văzut din perspectiva lui, şi nu neapărat a femeii. Citeşte mai mult...

Cum găseşti bărbaţi cu bani?

           Se pare că amicul Google a devenit prietenul de nădejde al tuturor. Aici învăţăm cum să ne spălăm pe cap, pe dinţi, tot aici învăţăm să găsim fraze de agăţat, cum fac toţi talibanii din Italia care-mi verifică blogul regulat…poate, poate, iese ceva. Raţionamentul după care îşi ghidează Google fiecare căutare a fost implementat, cu mult timp înainte, de un neurolog sau psiholog care spunea că mintea umană poate să reţină până la 7 numere sau cuvinte – undeva în jurul a 9 cuvinte, să-i spunem, cam pe aici. Mai târziu, sistemul a fost preluat de siturile de căutare. Care e ideea? Că orice discurs implică un anumit set de valori, iar în cazul tipei cu pricina, cea care caută soluţii pentru iubire cu bani, se pare că este destul de performant. Acum nu se mai vorbeşte pe la colţuri, nimeni nu-şi mă dă coate, e mult mai simplu să-l întrebăm pe amicul Google. Aveam un prieten care îmi spunea acum vreo doi ani că, dacă Google ar căpăta conştiinţă, ar fi prăpădul de pe lume. Râdeam de el, atunci, dar se pare că ideea nu este aşa de precară. Dacă s-ar naşte o voinţă într-un motor de căutare, ce s-ar întâmpla? Păi, toate tipele în genul minunatei cu pricina ar avea o dilemă, toate ar trebui să folosească acelaşi limbaj de agăţare, toate ar trebui să fie într-un anume fel, să nu iasă din cuvântul domnului Google sau Yahoo. Putem să creăm portrete aşa, putem să aflăm ce mănâncă lumea, putem, într-un cuvânt, dacă am fi vreo organizaţie secretă sau o mare corporaţie, să ne găsim victima perfectă. Să nu credem că nu se întâmplă asta deja…Cu toate acestea, ce aş putea să-i spun eu bietei fiinţe? Că unul cu bani îl găseşte în mall sau în maşină. Că nu are rost să-l caute pe unul cu bani dacă ea nu ştie ce e cu ea pe lume, dacă totul se reduce la un individ care trebuie să o întreţină. Urât! Nimic nu este mai urât pe lume decât să fii întreţinut. Adică, să fii o marionetă cu suflet, să stai într-un picior şi să-ţi sugi degetul de fiecare dată când sughiţă patronul. În fond, nu ştiu de ce mă mai obosesc cu atâtea explicaţii, fiecare cum poate, cu ce poate…

Pentru cursuri de agăţat bărbaţi cu bani, click aici.


Pentru cursuri de agăţat bărbaţi cu bani pe facebook, click aici.

Facebook, Lady Gaga şi cârnaţi afumaţi

   

    

       Mi se face o scârbă când pe tot felul de situri tot felul de fete, care mai de care…Poate că nu ştiu exact cum stă treaba cu lumea asta, dar uite că ştiu să facă poze. Toţi suntem frumoşi pe facefuck, suntem înalţi, cu umeri laţi şi dinţi albi. Eram într-o zi într-o librărie, când am dat peste o amică de facebook, am rămas surprins să o văd fără atâtea like-uri, nu-mi venea să cred, dar din frumuseţea aia de fată, după care leşinau toţi, nu mai rămăsese decât o banală fiinţă. Ce-mi place cel mai mult! Sunt persoane care spun: Noutăţi! Dar, atenţie, noutăţi la poze! Nu e genial? Dacă nu avem cu ce să venim, hai să venim totuşi cu ceva, adică cu poze, culmea, la aceeaşi persoană! De parcă, noutatea vine peste tine sau ar trebui să vină sincronic cu avântul de adulaţie. Incredibil! În fine, după ce am recapitulat cum stă treaba cu circul şi carnavalul virtual, să revenim la probleme mai importante, cum ar fi relaţiile de prietenie de pe facebook. Există indivizi care chiar cred că viaţa virtuală te poate duce dincolo de culmi. Nu ştiu că, acum vreo multişori ani, prin antichitate, unul Platon a despărţit lumile în ceea ce avea să devină ideea modernă a lumilor posibile. Una dintre ele este, evident, cea virtuală sau paradisiacă. Nu ar avea cum să fie imperfectă, lumea ideală este în sine şi pentru sine perfectă, ea nu se poate deroga de la propria-i împletire perfectă. Ce rezultă de aici? Că orice individ, că orice impostor trebuie să fie perfect pentru o lume perfectă. De aia fetele sunt aşa de frumoase pe net şi aşa de goale în viaţa reală. De aia bărbaţii se spală pe net şi nu în baie.  Pentru că lumea asta din care se trage, odată cu neoplatonismul, şi Dumnezeu nu avea cum să nu fie perfectă, nu avea cum să nu ofere doar beneficii, ar fi fost chiar aiurea să iasă din culoarea transcendenţei şi să devină banală. Aşa că, virtualia a început să danseze la fel de mult ca păsările, a început să pună accent pe prietenie, pe dragoste, cam pe toate lucrurile la care omul se închină. Evident, dacă o să fii atent la orice tip de site, el o să-ţi ofere dragoste, sex, prietenie, mâncare, bani, cam tot ce-i trebuie individului modern pentru a putea duce o viaţă normală. Virtualul câştigă teren tocmai cu premise mundane, cu lucruri normale, proprii omului şi mai puţin animalului din om. Să nu uităm însă că în fiecare pas virtual să ascunde un pâlc mundan, gregar, cât se poate de banal, iar dacă reuşim să vedem şi acest aspect, poate că o să reuşim să ne dăm seama că nu suntem aşa de mult afundaţi printre stele, în lumi imposibile şi avare de sihăstrie, ci în lumi reale, lovite de bălegar şi clisme sfinte. Ca să-l citez pe Naum, când eşti la bătrâneţe sau aproape de ea: Te p… pe tine! 

*Articolul este mai interesant dacă citeşti ceva înainte. Dă click aici. 

Despre fete, flori şi fluturaşi în stomac

       Am tot auzit chestia cu: ,,E mai bine să fie mai urât, pentru că eşti sigură că nu te înşală şi e bun acolo.ʼʼ Şi răspunsul meu ar fi sub forma unei întrebări: De ce nu-ţi iei un câine? Cu siguranţă că va fi loial. Nu te va răni niciodată. Va da mereu din coadă şi va fi mereu zâmbitor. Nu pot să înţeleg oamenii care caută loialitate sau sclavie. Ce rost mai are lupta atunci? Dacă totul este corigibil, atunci putem să stăm cu mâna în braţe şi să cântăm liniştiţi.  Este trist să nu ai curaj să lupţi pentru ceva, pentru ceea ce simţi, să alegi un bubos care, oricum, te minte… 
     Viaţa este frumoasă, ar spune domnişoarele care gândesc aşa, atunci când stăm cu coatele pe verandă şi privim. Îmi plac oamenii care luptă şi pentru un vierme, dar să simtă ceva pentru el, să nu-l nege a priori doar pentru că nu se încadrează în tiparul omului cu bube pe faţă care pare inteligent şi uită să se spele pe mâini de fiecare dată când iese de la baie. Că mi-am adus aminte: Nu-mi plac oamenii care se duc la toaletă şi uită se spele pe mâini. În fine, să revenim la oile noastre, adică la fetele care caută nişte monştrii corigibili, şi nu nişte oameni simpli, adorabili, proşti, cum vor ele să fie, dar să fie. 
     În viaţă există mai multe trenuri, nu există totuşi certitudinea unui tren care duce spre un drum nedureros. Mai bine să suferi pentru drac, decât pentru un miel. Amintirile se fac cu clipe, cu pete încărcate de ardoare şi foc, şi nu cu directive obscure ce-ţi dau impresia că eşti puternic într-o lume de slabi. Când eram mai mic aveam o vorbă, cred că merge acum: Mai bine să fii cel mai prost dintre deştepţi, decât să fii cel mai deştept dintre proşti. 

Cursuri de atras bărbaţi bogaţi

    
        Am citit recent în ziar că în Rusia există nişte cur(s)uri pentru a pune mână pe bărbaţi cu bani. Problema rusoaicelor este că majoritatea oamenilor cu influenţă sunt în închisoare. Curios din fire, am încercat să-mi schiţez un soi de curs: cam ce-ar vrea un bărbat cu bani şi ce ar trebui să ştie orice fătucă care vrea să pună mâna pe un bişniţar. 
      În primul rând, sâni, mulţi sâni, aşa de mulţi sâni încât să se înece. Pardon, am zis sâni? Nu, silicoane. Deci, ca să fie mai simplu spus, orice bărbat vrea sâni, iar cel care spune că nu vrea asta, minte! Am văzut tot felul de băieţi „poetici“ care caută Luceafărul într-o femeie, care vor să se lase prădaţi de stele şi de ape furibunde: Nu, dacă vrei să pui mâna pe un bărbat cu bani, trebuie să ai silicoane. Neapărat! E foarte interesant, în Rusia, bogaţii primesc scrisori de „dragoste“. Probabil că în România primesc cântări în piaţă. Dar, să revenim! După ce am rezolvat problema sânilor, adică a fizicului în general, căci totul se reduce la sâni, vom fi nevoiţi să trecem la pasul următor. Subiecte de discuţie. Când te vei plimba cu el de braţ sau în maşină, vei spune despre lucrurile din jurul tău că sunt foarte interesante, vei aprecia pragmatic cât costă o clădire, cât costă locul în care te duci; practic, tot ce vei spune va trebui să aibă legătură cu banii. Atenţie! Nu ai voie să dai citate din Cioran, deprimă şi îl poate face pe chiabur să-şi ia zilele. Nu vrem asta, nu? 
       Va mai trebui să fii mereu strident fardată, foarte mult, enorm, exagerat, aşa de mult încât să nu te mai recunoşti. Cuvintele sau sintagmele folosite, în general, vor fi: „E bine, Te iubesc, Îmi place lanţul tău, Crezi că este bine să ridic capul?, Ar fi mai uşor dacă eu aş face totul?, Eu nu am soare, tu eşti!“ După ce am rezolvat problema vocabularului, trebuie să ne îndreptăm asupra vestimentaţiei. Orice fată care vrea să fie nevastă de borfaş trebuie să se îmbrace succint, eventual să fie pură ca Eva. Discuţiile despre viaţă se vor reduce la money channel şi dacă bursa va stagna sau va creşte. O să trebuiască să-i fii alături mereu, căci un bărbăt cu bani şi în clipele cele mai grele va dori să-i fii aproape, inclusiv atunci când te înşală cu prietena ta cea mai bună care, şi ea, la fel ca şi tine, nu se diferenţiază în niciun fel. De fapt, dragele mele, problema este că această şcoală vă învaţă să găsiţi nişte soţi, dar nu vă scuteşte de concurenţă, chit că prin concurenţă nu înţelegem nimic nou. 

Melodia vine la pachet.

Despre nevoi false, oameni banali…

       În viaţa noastră banală, de zi cu zi, avem prilejul să întâlnim mai multe marionete. Avem, deci, posibilitatea reală de a fi neautentici. Acum, fie spus, nici autenticitatea nu poate fi autentică, dar poate fi mimată. Când îţi dai machiajul jos şi te uiţi  în oglindă, vezi un obstacol. Te vezi pe tine! Nimeni nu vrea să se vadă cu adevărat. De ce ar face-o? Să se cutremure cu întrebări existenţiale despre viaţă şi moarte? Despre cât de mult iubeşte sau dacă chiar o face cu adevărat? Nimeni nu stă să se hărţuiască în aşa hal! Este mult mai uşor să memorăm codul unui telefon mobil sau să se ne scărpinăm în nas şi să flecărim. La şuetă, pe la colţuri, cu zâmbetul mereu virgin, ca şi cum erecţia ar fi o stare continuă de exaltare, ajungem să ne lăsăm cuprinşi de cotidianul care face din noi nişte ticăloşi. Râzi şi arunci priviri deocheate, poate, poate pică vreun ciolan. Felinele sunt mereu hoaţe, ele sunt vinovate pentru nepriceperea cu care te-ai înhămat la naştere. Omul cotidian este ridicol în esenţă. Fie că are tricou cu nu ştiu ce formaţie, fie că fuge ca un drac de asta, tot banal rămâne. Şi ştii de ce? Pentru că el caută cu ardoare să nu fie banal! Asta este retorica ieftină care face din orice om un diletant într-ale vieţii. Cu cât încercăm să fim mai autentici, cu atât devenim mai banali. Cu cât o maşină este mai mare şi poate oricând să te doboare, să cutremure străzile, cu atât eşti mai prost şi mai umil. Să nu uităm: Orice călău îşi are un călău! Cu cât ne mânjim pe faţă şi ne dezbrăcăm mai mult, cu atât o sa devenim doar nişte porţii de mâncare, bune de pus pe masă şi de sughiţat. Cu cât o să plângem că nimic nu merge bine, cu atât o să fie şi prăpădul mai mare. Mai simplu spus, cu cât nevoia este mai artificială, cu atât devii mai artificial. Omul ce este direct proporţional cu prostia nevoilor sale himerice!  


Great song! 

Să fii iubit de toate şi totuşi de nici(una)

      Toate fetele caută băiatul perfect. De fapt, şi în cazul băieţilor se întâmplă cam la fel. Toţi căutăm, ne uităm, ne aruncăm priviri, seducem chiar şi atunci când o facem mai puţin. În baia care se formează se găseşte şi ideea iubirii supreme. Nu există om care să nu se lase sedus de ideea iubirii absolute. Niciunul! Nici măcar cel care neagă iubirea cu ardoare. La fel ca cei care critică religia, care se lasă purtaţi de valul ştiinţei, mânaţi de ideea că Dumnezeu nu există, şi care nu fac nimic altceva decât să-l caute pe Dumnezeu, şi cei care critică iubirea absolută nu fac decât să fie situaţi în aceeaşi paradigmă. A fi iubit de toată lumea şi totuşi de nimeni este echivalentul jocului în care un om rămâne închis pe o insulă, iar singura sa cale de scăpare este iubirea! Când cineva îţi face masaj pe cap înseamnă că vrea să fie alături de tine orice ar fi. În gesturile mici găsim scântei mari, căci totul se lasă purtat de o nebuloasă ce nu ţine de sfera cognoscibilităţii noastre, ci de o lumină ce vrea cu ardoare să ne fie străină. Misterul nu se coace, el vine peste tine, orice ar fi, este şi poate să fie în tine. De aia, cei care caută să fie misterioşi nu fac decât să devină banali şi umili. Scânteia pe care o caută toţi nu poate fi aprinsă, rolul ei este tocmai de a fi în sine aprinsă de necunoscut, de acel ceva care te face să cauţi şi mai mult. Scânteia, dorinţa de a fi iubit este şi frunza care falsifică realitatea cu care te naşti. Omul este "banal", dar vrea lucruri măreţe. 

Băiatul care avea flori în mână

     Acum câteva zile am văzut un băiat cu flori în mână. Stătea la Unirii şi aştepta. Între timp, lumea care trecea pe lângă chicotea… Omul, atunci când se aruncă, o face pur şi simplu, se duce până la capăt, se identifică cu scopul său, nimic nu-i mai stă în cale. Ca în desenele animate cu Tom şi Jerry, când motanul era falling (lovit), aşa arăta şi băiatul nostru. Aştepta, aştepta, şi eu am aşteptat cu el fără ca el să ştie… Şi avea o privire tristă şi parcă puterile îl năpădeau, dar el era acolo, era scop şi mijloc pentru o noemă. De multe ori ne identificăm cu intenţia noastră, ne dăm hotare, cum ar spune Liiceanu, şi, totodată, ne limităm. Trăim pentru o cauză sau o scuză moartă. Nu asta este frumuseţea? Să stăm cu toţii în ploaie şi să aşteptăm, să aşteptăm gerul cel mare!? Oamenii care râdeau erau chiar proşti, nu aveau nimic în ei, poate doar venin şi o intersecţie cu o sticlă de cola. Seminţele sunt bune de mâncat atunci când au coajă. Totul este frumos când se pune cu lopata, când aştepţi ca prostul la metrou ca să vină o Ea. Când mergi cu barca pe apa şi te îndrepţi spre ţărm nu eşti, propriu-zis, acolo, dar, totuşi, eşti acolo. Aşa era şi acest băiat, florile se ofileau, oricum ele aveau să se strice, fiind doar un mijloc perfid de a fi galant în faţa ei, dar el era acolo, era cu ea, chiar dacă ea nu era cu el. A te proiecta înseamnă a trăi în acord cu intenţia ta, iar acest băiat avea să fie rănit de însuşi gestul pe care-l făcuse. Să iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat! Chiar dacă moare, nu totul moare?


Offshore ascultă:

In doi

   În doi, a dărui înseamnă a renunța. Cine este dispus să renunțe mai mult la el? Între două șoapte am sperat că o să facem acest lucru împreună. M-am înșelat. Poate că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie. Poate că nici nu au cum să fie, atunci când vorbim de noi doi. Dar...știu că s-a terminat. Acum speranța o să poarte o altă față, o să fie ceea ce nu cred că am puterea să o fac să fie. Speranța o să fie dragostea pierdută. Ce pot să spun până acum? Pot spune că am iubit. Pot spune acest lucru! Pot spune că am zâmbit. Pot spune că m-am pierdut în minciuni. Pot spune că am crezut o singură dată în viața mea în cineva. E mare lucru. Timpul ne sperie. El ne sperie. Ea ne sperie. Vrem ca cel de lângă noi să fie marioneta desenată de nopțile triste. Și când reușim, fugim. Îmi aduc aminte ce spunea economistul din mine. Atunci când ajungem undeva o să vrem altceva. Cerințele vor deveni direct proporționale cu nivelul la care am ajuns. Și...dacă lucrurile sunt situate așa, înseamnă că noi niciodată nu vom găsi ceea ce vrem. De ce? Pentru că nu știm ce vrem. Pentru că atunci când credem că știm ce vrem, nu mai vrem. Pentru că atunci când ai, vrei altceva. Iar dacă vrei altceva, nu mai ai ceea ce ai avut înainte. Aici apare problema. Oare iubirea ar trebui să intervină, să ne facă cu mâna, să zâmbească și să spună = măi, aici este locul, nu este nici în față și nici în spate, e lângă tine, nu mai căuta nimic, crede-mă, că doar sunt iubire. Oare? Sunt persoane care caută amăgiri. Fug de singurătate, se aruncă în tot felul de mizerii, normal, le fac rău mai târziu. Vezi tu? Și eu vorbesc. Și eu am două mâini. Și eu mă trezesc de dimineață. De ce m-aș arunca totuși în banal? Chiar dacă, privind din această perspectivă, suntem la fel, eu nu caut ceva ce nu poate fi găsit. Ne întoarcem de unde am plecat. De cine să fug? De mine? Atunci când ești în stare să te înfrunți, poți spune că ai reușit să te cunoști, doar atunci. Nu spune nimeni că adevărul nu doare, nu spune nimeni nimic. Numai că adevărul, în ultimă instanță, te ajută să găsești acel punct care te face să trăiești. Aș trece de la „cunoaște-te pe tine însuți“, la a fi sincer cu tine însuți.

Banal Uman

Mă uit la soare și, recunosc, este mai frumos printre valuri. Mă uit la munte și nu știu ce-i cu el, oare e sublim, sau e grațios? Încerc să văd acum lucrurile frumoase sau părțile frumoase din urât. Dacă stai, de multe ori, chiar și pe o bancă, poți fi fermecat de natura umană, căci omul este, până la urmă, sau poate fi, cel mai interesant. Micile nebunii specifice omului sunt plăcute, în primul rând, pentru că sunt „specifice“ și, în al doilea rând, pentru că le avem toți și le mascăm cu îndârjire. Toți evităm anumite discuții, le scoatem pe undeva și încercăm să le măturăm pe sub masă de parcă...himera nu ar rămâne acolo. Oamenii sunt interesanți, inventează cuvinte și pentru propriile defecte, mereu dau vina pe „viciu“. De la nebunie la extaz este doar un pas, doar un pas de viciu. De fapt, ce evit atunci când vreau să evit dacă eu sunt singurul care știe cel mai bine ceea ce trebuie evitat ca altul să nu vadă? Are vreun sens propoziția? În fond, dacă aceste lucruri există, și ele există numai pentru că eu sunt conștient că există, cum pot ele să existe și pentru alții dacă ele există numai pentru că sunt eu conștient că există? Ne întoarcem drăguț la logică și sărim peste ea, căci nu oferă niciun răspuns clar, ci un sofism garantat de o contradicție banală. Dar...logica nu a fost niciodată frate cu problemele omului, deci răspunsul trece peste ea, căci aceste lucruri (tabu) prind viață în ochii celorlalți doar atunci când sunt alimentate de om. Omul greșește pentru că „acordă“ atenție unor lucruri care, în esență, sunt normale și pentru că aceste lucruri nu corespund de multe ori cu „simțul comun“, ele trebuie îndesate cât cuprinde sub masă. Aici greșește și aici se și „dă pe față“. A te stăpâni și a te controla atunci când nu ai de ce să o faci, atunci când trebuie cu putință să fii tu, e ridicol, până și logica devine frate de suferință și-ți spune că ai comis un mic sofism personal care poate fi fatal, căci te poate împinge spre ceva, un „altceva“ decât tine.