Iubirea fără rest

           Există o puritate în sufletul celui care iubeşte, cu adevărat, încât nici nu poate fi descrisă. Ce-i drept, în faţa unei astfel de "împărtăşiri", nu avem ce face. Omul acela nu mai contează pentru el. Omul acela se pune pe el în plan secund. În termeni psihologici, renunţă la propriul ego, doar ca să fie cotropit de un alt-ego. Ceea ce nu vede această ştiinţă ilustră nu stă pitit într-un singur joc de "ce-i al meu devine al tău", stă tocmai în modalitatea naturală de a nu pune problema în acest fel. Nu există nimic mai pur decât dorinţa din ochii celui care se lasă purtat de valul iubirii fără de constrângeri. Omul acesta se mişcă, în propriul lui, aşa cum s-ar mişca partenerul lui. El nu cunoaşte răzvrătirea şi calicenia cu care ne lăsăm violaţi. El se lasă violat la propriu. Scopul lui devine scopul celuilalt. În el se regăsesc temerile celuilalt şi toată vacuitatea discursului care-i spune că nu este plăpând. Omul visător este cuprins de modalitatea reală de a se pune în acord. Prin pactul pe care îl face cu soarta, dar şi cu setea de a se lăsa violat, omul furat aduce cu sine un miros mămăligos. De ce? Pentru că tu îl vezi singur, iar pentru el singurătatea devine non-existenţă. În schimb, existenţa devine mijloc pentru contopire, iar acest mod de împletire aduce şi valul nărăvaş al focului. Când realitate-i perturbată, atunci îi vezi colţii. Atunci erupe ca vulcanul îndrăcit!

Omul şi muzica

                           Citeşte un articol scris de Offshore în mixul de cultură. Dă click aici. 

                             Dacă vrei să asculţi muzică, compusă de Offshore, te aştept aici.

                                                             Vino cu opinii pe mix! 

Revista Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectând Legea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.

Semnificatia declaratiei Shoah a Papei Ioan Paul al II-lea privind refacerea dialogului iudeo-crestin

 Articol scris de Tudor Petcu.    

      

          Ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a condamnat mai mult in cei peste douazeci de ani de intalniri cu reprezentantii comunitatilor evreiesti, atat la Vatican, cat si in lume, a fost drama incomensurabila a Holocaustului evreilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Intotdeauna, Ioan Paul al II-lea a cautat sa aminteasca permanent dimensiunea Shoah-ului in lumea catolica, si bineinteles in cea crestina in general. Iar acest efort al Papei Ioan Paul al II-lea de constientizare a catastrofei evreilor din perioada celui de-al doilea razboi mondial s-a concretizat in special intr-un episod memorabil care a reusit sa aprinda flacara sperantei in ceea ce priveste reconcilierea dintre crestini si evrei, lucru pana atunci parea imposibil de realizat. In acest sens, ne referim la data de 7 decembrie 1994 atunci cand a gazduit un concert in memoria Holocaustului la Vatican in Sala de Audiente Paul al VI-lea. Atunci rabinul-sef Ellio Toaff si-a adus congregatia la concert, multi dintre reprezentantii ei aflandu-se la Vatican pentru prima data intr-o alta ipostaza decat in cea de simpli turisti. De asemenea,  au mai fost prezenti peste 200 de supravietuitori ai Holocaustului, originari din diferite colturi ale lumii dar si numerosi reprezentanti ai corpului diplomatic acreditat la Roma[1].

            Insistenta lui Ioan Paul al II-lea ca Biserica sa-si constientizeze in adevaratul sens al cuvantului propriul trecut pentru purificarea constiintei consta in special in luarea in consideratie a existentei antisemitismului si a efectelor sale in cei aproximativ 2000 de ani de crestinism. De altfel, in cadrul unui simpozion teologic cu tema „Radacinile antisemitismului in crestinism” a avut responsabilitatea morala necesara de a face aceasta afirmatie potrivit careia „interpretari eronate si nedrepte ale Noului Testament cu privire la poporul evreu si a vinovatiei au circulat mult timp si au contribuit la adormirea constiintelor pentru multi crestini”[2]. Un alt moment deosebit de important pe care nu ar trebui sa-l dam uitarii a fost si vizita sa in Israel, in anul jubiliar 2000, la Yad Vashem, incinta ridicata in memoria victimelor Holocaustului. Atunci, simtind parca presiunea asupra sa a responsabilitatii crestinilor care au infaptuit Holocaustul a condamnat toate manifestarile de antisemitism ale crestinilor indreptate impotriva evreilor de-a lungul istoriei: „Ca episcop al Romei si succesor al apostolului Petru, asigur poporul evreu de faptul ca Biserica Catolica, indreptatita de legea evanghelica a adevarului si a iubirii si nu din considerente politice, este profund intristata din cauza urii, a actelor de persecutie si a manifestarilor de antisemitism ale crestinilor indreptate impotriva evreilor in toate timpurile si in toate locurile”[3].

            Asadar, pana acum prezentul studiu a incercat sa aduca in evidenta marea preocupare a Papei Ioan Paul al II-lea de contientizare a efectelor antisemitismului, care au relationat cu crima mai ales atunci cand ne referim la cel de-al doilea razboi mondial, si bineinteles, de refacere a dialogului cu ebraismul. Insa dupa toata aceasta introducere, datoria nostra este aceea de a face referire stricta la esenta declaratiei Shoah a lui Ioan Paul al II-lea, la conditiile in care ea a aparut si la modalitatea in care a facilitat depasirea barierelor istorice dintre crestini si evrei. Deci, cand a aparut declaratia Shoah, cum si de ce?

            In anii '90 Comisia Sfantului Scaun pentru Relatii Religioase cu Evreii avusese initiativa extraordinara de a propune elaborarea unui proiect amplu cu privire la Shoah. Un astfel de document ar fi trebuit in mod normal sa apara in anul 1987, insa Colegiul Cardinalilor impreuna cu Papa Ioan Paul al II-lea, dupa o indelungata munca de cercetare, au facut posibila la data de 16 martie 1998 aparitia urmatorului document : Ne aducem aminte: o reflecte asupra Shoah-ului, aparite care insemnat o noua epoca a relatiilor dintre crestini si evrei dar care a starnit si foarte multe controverse.

            Documentul a prezentat Shoah-ul ca o tragedie inimaginabila, un genocid care contrazice esenta naturii umane, in fata caruia nimeni nu are dpreptul sa fie ignorant, cu atat mai mult atunci cand ne referim la reprezentanti ai Bisericii Catolice, dar si ai celorlalte biserici crestine. In document este cat se poate de clar precizat faptul ca „poporul evreu a suferit in diferite perioade si in diferite locuri”[4], apogeul tuturor acestor suferinte fiind reprezentat bineinteles de Holocaustul din timpul celui de-al doilea razboi mondial. De asemenea, Ioan Paul al II-lea a cautat sa sublinieze ca Holocaustul a avut loc in tari cu o bogata si indelungata traditie crestina, indemnand in acest sens la o evaluare critica a constiintelor asupra asemanarilor care s-au conturat pregnant intre „solutia finala” si modalitatea in care evreii au fost tratati de catre crestini de-a lungul secolelor.

            Potrivit declaratiei Shoah, ideologia nazista nu a fost in stare sa recunoasca si sa developeze existenta transcendenta fara de care nu am mai putea vorbi despre un sens al vietii si despre binele moral. De altfel, antisemitismul nazist nu s-a putut desprinde de formele radicale de nationalism si de asa-zisa etica a purificarii rasiale. In fond, ateismul, rasismul si nationalismul violent au definit cel mai clar ideologia nazista pe care declaratia Shoah o caracterizeaza ca fiind nu numai antievreiasca ci si anticrestina. Tocmai de aceea documentul a propus sa se faca distinctia dintre antisemitismul rasist pentru care invatatura Bisericii cu privire la demnitatea umana nu a prezentat nici un fel de importanta si sentimentul care a starnit ostilitate fata de evrei, ca baza pentru antiiudaismul crestin. Pe de alta parte, documentul nu exclude totusi posibilitatea ca intre anumiti cresitini si national-socialism sa fi existat un foarte mare atasament: „Se poate pune desigur intrebarea daca persecutarea evreilor de catre nazisti nu a fost facilitata de antiiudaismul existent in mintile si in inimile multor crestini”[5]. In orice caz, prin acest document Papa Ioan Paul al II-lea a cautat sa responsabilizeze Biserica, s-o faca sa devina constienta de propriile pacate in raport cu evreii tocmai pentru a se ajunge la acel act de teshuvah sau pocainta profunda.

            Totusi sa nu uitam nici criticile evreilor la adresa documentului. Anumiti reprezentanti ai comunitatilor evreiesti au comparat declaratia Shoah cu declaratia Episcopatului German din 1995 in acceptiunea careia a existat o responsbilitate comuna pentru Holocaust. De asemenea, s-a mai facut o comparatie si cu o declaratie a Episcopatului Francez din 1997 in care Biserica nu si-a cerut iertare decat pentru lipsa de interes pe care au manifestat-o crestinii atunci cand ar fi trebuit sa ia apararea evreilor in timpul ocupatiei germane a Frantei. Dar ceea ce a starnit cele mai mari critici din partea evreilor a fost a fost o anumita nota de subsol din declaratia Papei Ioan Paul al II-lea in care au fost aparate intr-o oarecare masura actiunile lui Pius al XII-lea in timpul razboiului. Pentru Elan Steinberg, directorul executiv al Congresului Mondial Evreiesc, documentul parea destul de promitator pentru stabilirea unor noi relatii intre crestini si evrei,  insa pe de alta parte suferea de foarte mari carente tocmai din cauza faptului ca nu a fost evidentiata si condamnata ignoranta Papei Pius al XII-lea fata de catastrofa cu care evreii au fost nevoiti sa se confrunte. De asemenea, si distinctia clara facuta de document intre antiiudaismul crestin si antisemitismul rasist i-a determinat pe foarte multi evrei sa sustina ca s-a adus la lumina ceea ce era mai important, si anume legatura care s-a conturat pregnant intre un soi de antiiudaism secular crestin si modalitatea prin care s-a ajuns in situatii ce au facut posibila aprobarea practicilor antisemitismului nazist. De altfel, Efraim Zurof, reprezentant al Centrului Simon Wiesenthal din Ierusalim a acuzat declaratia Shoah a Papei Ioan Paul al II-lea de a nu fi recunoscut faptul ca tocmai invatatura morala a Bisericii ar fi provocat in cele din urma aparitia Holocaustului sau altfel spus posibilitatea relationarii ideilor antisemite cu crima.

            In schimb, alti lideri evrei precum rabinul Jack Bemporad, responsabil pentru dialogul dintre evreii si catolicii din SUA a manifestat un foarte mare grad de apreciere fata de acest document caracterizandu-l ca fiind „spectaculos” si in acelasi timp „un pas extraordinar de mare facut de Biserica Catolica in incercarea de stabilire a unor noi punti de legatura cu iudaismul”. In orice caz, dupa cum marturisea si cardinalul Edward Cassidy, presedintele Comisiei pentru Relatii Religioase cu Evreii, nu merita contestat atat de vehement un document in care se recunoastea in mod oficial pentru prima data dupa Conciliul Vatican II[6] dimensiunea tragica a Shoah-ului, fiind descris de catre Papa Ioan Paul al II-lea in urmatorii termeni: „o pata de nesters asupra istoriei secolului ce se apropie de sfarsit”[7].

            Desigur, un document de numai 14 pagini nu a fost suficient pentru a analiza secolele de mefienta care au caracterizat relatiile dintre crestinism si iudaism, si care, in cele din urma, au dus la aparitia ideologiei naziste in secolul XX. Din acest punct de vedere este vorba de o realitate istorica complexa despre care prea multe nu pot fi spuse din moment ce a fost inimaginabila pentru constiinta umana. In afara de faptul ca au fost abolite peste 6.000.000 de vieti nevinovate in timpul celui de-al doilea razboi mondial si ca pentru acest lucru trebuie sa-si asume responsabilitatea chiar si Biserica, orice alta afirmatie ar putea fi considerata de prisos, sau dimpotriva, ar putea starni controverse neasteptate. Declaratia Shoah a Papei Ioan Paul al II-lea isi propusese mai mult decat o analiza critica a istoriei. Scopul era acela de eliminare a reticentelor evreilor fata de crestini si a reticentelor crestinilor fata de evrei pentru a se pregati momentul in care ambele traditii sa se afle intr-un raport de comuniune, pornind de la constientizarea unui adevar primordial, si anume: calitatea lui Avram de parinte comun al credintei. Din pacate, aceasta intentie nu a fost luata in seama asa cum ar fi trebuit, atitudinile de anatemizare reciproca caracterizand in continuare relatiile dintre crestini si evrei. In schimb, declaratia Shoah a oferit o noua perspectiva asupra obligatiei crestinismului de apropiere fata de iudaism pentru deplinatatea credintei si asupra procesului de purificare a memoriei de care Biserica nu trebuie sa faca abstractie. In orice caz, aceasta declaratie a fost si este perceputa dintr-un anumit punct de vedere drept baza pentru un viitor dialog iudeo-crestin care sa se consolideze pe o temelie mult mai elaborata, dar in primul rand mult mai religioasa, pentru ca numai spiritul credintei poate vitaliza ambele traditii, determinandu-le in final sa se angajeze intr-un raport de alteritate.

---

[1] George Weigel, Martor al sperantei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea, editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lapus, 2007, traducere din limba engleza de Radu Vasile, p. 918.

[2] Aceasta afirmatie a Papei Ioan Paul al II-lea a fost preluata din George Weigel, op. cit., p. 919.

[3] Acest citat a fost prelaut din cartea lui Domenico del Rio, Karol cel Mare. Istoria Papei Ioan Paul al II-le, Editura Pauline, Bucuresti, 2005, prefata de Luigi Accattoli, traducere de pr. Ioan Sociu, p. 357.

[4] Citat preluat din George Weigel, op. cit., p. 919.

[5] Aceasta afirmatie a Papei Ioan Paul al II-lea din decalaratia Ne aducem aminte: o reflectie asupra Shoah-ului a fost preluata din cartea lui George Weigel, op. cit., p. 919.

[6] In timpul Conciulului Vatican II Biserica Catolica a condamnat pentru prima data persecutiile si manifestarile de antisemitism impotriva evreilor prin decaratia Nostra Aetate aprobata de Papa Paul al VI-lea.

[7] Aceasta descriere a Papei Ioan Paul al II-lea poate fi regasita in George Weigel, op. cit., p. 921.

Egotistul, Egoismul

     În cartea The Ethics of Power, or the Problem of Evil a lui Philip Leon găsim o definiţie foarte tentantă a formelor viclene pe care le prinde egoismul. Autorul consideră, în primul rând, că egotismul se opune egoismului. Egoismul reprezintă, urmărind succesiunea unui argument bine formulat de autor, felia care strânge toate formele impuse de corporalitate, acele plăceri biologice care adună, sub o singură fâşie, trăirile, ambiţiile şi pornirile conturate de subconştient, dar şi de conştient, acele rătăciri care ţin frâiele vieţii umane a individului sau care le dezinhibă la propriu. Dacă un individ se lasă condus de pofte, atunci, ceea ce face el ţine de modul natural de a se pune în acord cu propriile trăiri. Dacă un om comite un act doar ca să satisfacă o altă nevoie, ce ţine de modul în care se poate proiecta în afară de ceea ce are nevoie cu adevărat, atunci, acel individ vrea să iasă în evidenţă şi, deci, să-şi mărească ideea de putere sau de personalitate. Egoismul, după Leon, nu se deosebeşte, cu mult, de altruism. Egoistul încearcă să-şi satisfacă avântul. Altruistul este cel care încearcă să-şi potolească setea de a domina nevoile sociale, de a se pune în acord cu lumea cotidiană. Propriu-zis, altruismul se construieşte din „iubire“ de ideal.  Dar ce înţelege autorul prin egotism? De ce îl opune egoismului?

            Egotistul este înfometat după putere. În goana după laude, egotistul se transformă, ai zice, într-un sfânt. Formele diverse pe care le poate lua egotistul depind de multiplicitatea feţelor cu care se disimulează omul. De aceea, egotistul se aseamănă izbitor cu mielul. Toţi cei care se pun într-o lumină nefavorabilă, care sunt umili, serviabili, acei indivizi care te surprind câteodată cu sclipirea lor, ascund un ţel egotic, ferit de imaginea colectivă prin care ar putea fi demascat. Umilul, „făcându-se singur vulnerabil şi penetrabil, sau distrugându-se singur (în faţa celorlalţi), îndepărtează chiar şi iluzia de a fi distrus de altul. Mai mult, subestimându-şi propriile sale puteri, ceea ce realizează i se va părea mare şi lui, şi celorlalţi.“[1] Este tentant să spunem despre umilul care stă cu ochii înlăcrimaţi că este omul lui Dumnezeu, atacându-l, în schimb, pe egoist, şi să afirmăm cu tărie că nu ar fi în stare de fapte perverse.  Autorul merge aşa departe încât afirmă că sunt savanţi care se lasă purtaţi de egotism şi, astfel, vor să fie adulaţi de ceilalţi, doar ca să-şi afirme lor însăşi că sunt minunaţi, că munca depusă de ei este, cu totul, cuprinsă de nevoia de a destupa umanitatea. Asemenea nevroticului care vrea să i se acorde atenţie, egotistul este cel care se minte singur, care se înşeală pe sine doar pentru a avea parte de nişte iluzii deşarte.

---

[1] Philip Leon, The Ethics of Power, or the Problem of Evil, G. Allen & Unwin ltd., 1935, p. 122.

Omul cu chip de lut

      
     Strivesc cu naturaleţea mea fecioare sorbite într-un pahar. Străpung cenuşa şi cutreier nopţile. Mă las purtat şi prădat de modul hain de a culege lacrimi. Eu sunt omul cu chip de lut. Eu sunt cel care striveşte devenirea. În mine se strâng sunetele provocate de  omenire. Ascuns în propria mea temniţă, mă strecor infinit  şi mă prefac într-un material uşor. O să mă cuprind cu lume, agăţat de colţul falacios al glasului care urlă, chipul meu de lut o să fie pârtia ce-o strecor, o să mă adun cu nisipiul care se cerne şi, totuşi, o să cânt precum marea care se lasă stoarsă de un val. Chipul meu  ucide aşa cum leul îşi omoară hrana. Tu eşti lutul meu, materialul care-mi înveleşte ordinea interioară. Tu eşti oglinda care nu mai ţipă, dezordinea care erupe în valsul plăpând. 

Despre seducător şi miel

         Nu este nimic genial în a scrie ceva, este poate o modalitate de a seduce cititorul, de a-l pune în acord cu propriile sale gânduri care stau nesimţit ascunse în ultima pârghie a intelectului. Lumea se dezbină, vrem nu vrem, ajungem să ne lăsăm purtaţi de propriile noastre temeri. În jocul pricinuit de societate ajung să câştige doar cei care se lasă mai uşor vânaţi. De aceea, omul, dacă ar fi să urmărim schema postulată de mine, este predispus să se lase vânat sau măcinat de jocul vânătorului şi al mielului. Toţi spunem că suntem tari şi că avem potenţial inegalabil ce străpunge şi cele mai-nalte culmi, dar puţini reuşim cu adevărat să cunoaştem mai mult decât lungul nasului. Prădătorul este cel care pune preţ pe mijloace. Mielul este cel care vorbeşte din resentiment. Vocea lui este cutremurător de tare, dar ţipătul lui vine din frustrare, şi nu din tăria cu care se zdruncină lumea cuceritorului. Cel care se lasă sedus, mielul, aduce cu sine mirosul unei nopţi temătoare. Când vorbim de miel, avem în vedere o atitudine profilactică. Când vorbim de seducător, avem în vedere o atitudine cabalistică. Cele două atitudini se topesc în jurul veşniciei cu care se propagă voinţa colectivă a lumii. Lumea reprezintă voinţa incipitului, darul cu care se lasă botezaţi şi cei slabi, şi cei puternici. Este normal să existe relaţii ce ţin de ierarhizare, atâta timp cât în spaţiul proiectivităţii noastre se naşte şi dăinuie o atitudine haotică, ce trebuie oarecum prinsă, subordonată unor reguli, conduite ce ţin atât de natura specifică omului de a fi în lume, dar şi de modul în care cultul instinctului de conservare poate fi luat în seamă. Noi avem nevoie să fim apăraţi de „noi“. Mai exact, în goana după oblaţiune, cuceritorul adulmecă orice doar ca să-şi satisfacă orgoliul. În acelaşi timp, mielul trebuie să-şi asigure existenţa precară, zdruncinată de nevoia seducătorului de a erupe şi totodată mânată de frica cu care dansează însuşi mirosul mielului. 

Offshore ascultă:

Cum ajunge lumea pe blog? (part 2)

   Spuneam, în primul articol, pe tema celor care îmi vizitează blogul, că o să ţin o mică evidenţă a tuturor frazelor de căutare. Este interesant să vedem cum ajunge lumea pe blog şi ce preocupări au cei care vizitează bloguri în general. Firmele de marketing primesc bani pentru o schiţă a cititorului de blog. Eu voi face o schiţă gratuită a societăţii româneşti. Normal că am ales frazele cele mai stupide. Să purcedem!

Traducere sărut demonic: Există, carevasăzică, un individ care caută o traducere a sărutului demonic. Oare, dacă tot este demonic, angelic poate fi?

Cum defineşti un bărbat bun: O să scutesc biata fata de întrebări existenţiale şi o să-i spun că un bărbat bun o să fie cu totul altceva decât o definiţie de pe un blog.

Ce cuvinte să folosim când vrem să cucerim o fată: Măi, nici acum nu vă potoliţi? Am zis că vreau şi eu un mail de mulţumire, nimic. Oare câte femei se culcă cu „frazele“ lui Offshore? Off!

De ce iubim baieţii răi? Ei, uite o tipa care recunoaşte, răspunsul este pe blog! De fapt,  click aici.

Autoportret cu figuri de stil: lumea dă bacul, aşa că trebuie să înveţe cum stă treaba cu figurile de stil.

Iubirea adevărată se consumă între patru pereţi şi nu pe hi5: Asta încerc să zic şi eu, ca dovadă că omul a ajuns direct la mine pe blog!

Jocuri fete violate de baieţi: Ei, aici, pare că avem nişte oameni cu preocupări înalte. Nu am înţeles partea cu jocul, având în vedere că e vorba de un viol!

CE ESTE O FEMEIE? Off, nu pot să înţeleg cum poţi să întrebi ce este un lucru pe care îl defineşti. Vorbim de femeie de parcă am vorbi de un obiect: Ce este un pat? Un obiect pe care dormi. Ce este o femeie? Un obiect, pentru cel care pune asemenea întrebări.

Fantoma mea iubită moartea şi devenirea în fantomă: ăsta e cretin! 

Sărutul intim e păcat: Sărutul în public este desăvârşirea întru Dumnezeu!

Offshore ascultă:

Dualism, psihologie, deşertăciune

        Cea mai veche cutumă care ne macină se află în deşertul dualismului. Orice om priveşte prin prisma jocului dintre bine şi rău. Nimeni nu scapă de această himeră care ne prinde de unde poate. Nici nu avem cum, avem ziuă şi noapte, cald şi rece, întuneric şi lumină, apă şi foc. Elemente care aduc o „simbolistică“ la pachet. Elemente care sunt diferite, dar care trebuie puse în oglindă, scoase din întuneric şi dezvelite în lumină. Răul este nemilos doar dacă ne raportăm la bunătate. Caldul este necesar în frig, iar apa stinge focul. Vechii greci gândeau esenţa lumii prin deschidere în spaţiul unui element primordial. Ba chiar, le combinau. Toţi căutau să afle răspunsuri la întrebări fundamentale. Noi, precum grecii, căutăm să găsim răspunsuri, însă privirea nu mai este aceeaşi, curajul şi tăria de a te lăsa sedus de importanţa mirajului a dispărut aproape complet. În concretul zilelor noastre căutăm să ne desăvârşim şi să ne păcălim. Dualismul este necesar la nivelul discursului şi al analizei. Nu poţi să spui, de exemplu, că un om este bun dacă a salvat de la înec pe cineva de dimineaţă şi a omorât, apoi, spre seară, pe altcineva. Cum îl judeci? Normal, după legea în vigoare. După legea creştină, morală. Dar, acest soi de experiment îţi arată necesitatea dualismului, care este valabil până la un anumit punct. Mă gândesc, cum poţi să judeci dragostea? Nu ai cum.  În sorgintea reală a esenţei noastre stă devenirea. Omul nu poate să înţeleagă procesul devenirii şi atunci face apel la dualism. Noi, ca să putem cuprinde cu mintea, trebuie să simplificăm, să abstractizăm, să aducem un spaţiu coercitiv care îşi propune să dezbine un spaţiu nemilos. Ar fi cumplit să vorbim aşa cum ar vorbi inconştientul cu noi. Pur şi simplu, a fi nebun ar fi echivalent cu a fi om. Şi atunci, limităm! Cu alte cuvinte, strângem ceea nu poate să fie strâns. Argumentăm şi fabricăm superficial un domeniu ce nu are domeniu. Însăşi conceptul de „domeniu“ aduce cu sine ideea de strângere. Omul este construit să disece, iar acest fruct care ne este propriu îl găsim şi la maimuţe, precum şi la alte animale ce se aseamănă izbitor cu noi. Psihologia este exemplul concret de naivitate. Psihologii chiar pleacă de la premisa că omul este în cutare fel. Mi-e milă de noi, o să ajungem să fim cu adevărat ca nişte roboţi. Bonobii, care sunt strămoşii noştri, când se uită în oglindă, se sperie la propriu de imaginea care îi întruchipează. Omul, când se uită în oglindă, vede, sau ar trebui să vadă, mai mult decât un subiect gol care aşteaptă să fie îndopat cu norme.  Am uitat să ne mai mirăm de noi, vorbim de noi de parcă am fi nişte conserve cu peşte ce aşteaptă să fie devorate. Atitudinea grecească a sucombat cu totul, în timp ce atitudinea flecară a căpătat conotaţii monumentale. 
  

Offshore ascultă:

Locul unde s-a născut filosofia

     Locul naşterii filosofiei greceşti a fost ţărmul Asiei Mici, iar primii filosofi greci au fost cei ionieni. În timp ce Grecia se scufunda în barbarie, datorată, în mare parte, invaziilor doriene din sec al XI-lea î.Chr., Ionia păstra din spiritul civilizaţiei mai vechi [1], iar Homer a ţinut de lumea ionică, chiar dacă poemele sale s-au bucurat de un enorm succes în rândul aristocraţiei aheene. Filosofia, chiar dacă există elemente în opera lui Homer sau în poemele lui Hesiod, nu a luat naştere sau, cel puţin, nu s-a dezvăluit pornind strict de aici. Un rol important l-a avut Cetatea, dar şi modul în care se împleteau şi se reflectau teoriile cosmologice dezbătute de presocratici. Deci, putem spune că există legătură sau continuitate în modul în care concepţia homerică se regăseşte în dezbaterile presocraticilor cu privire la o ultimă lege, destin, voinţă, virtute care guverneză modul în care se desfăşoară viaţa oamenilor. Când mediul social s-a stabilizat şi oamenii s-au întors către reflecţia intelectuală, primul moment care le-a sărit în ochi, ce merita şi dezbătut, a fost concepţia  despre natură. Dacă Ionia reprezintă locul în care filosofia s-a dezvăluit, atunci cetatea Miletului este şi cea care ni-l dă pe primul mare filosof ionian - Thales. Filosofii ionieni erau profund măcinaţi de problema schimbării, trecerea din fiinţă în nefiinţă, parcursul vieţii umane, pornind de la copilărie şi până la bătrâneţe şi, nu în ultimul rând, de procesul naşterii şi al creşterii, dar şi al morţii.

Offshore ascultă:

---

[1] ,,Ionia a fost locul unde a apărut noua civilizaţie greacă: Ionia, în care au supravieţuit vechiul sânge şi spirit egeean, a fost  învăţătorul noii Grecii, i-a lăsat acesteia moneda şi literele, arta şi poezia, şi marinarii ei şi, respingându-i pe fenicieni, şi-a dus noua sa cultură până spre ceea ce se credea atunci că erau marginile lumii." H.R Hall, The Ancient History of the Near East from the Earliest Times to the Battle of Salamina, Methuen, London, 1913, p. 79.

Thales

       În primul rând, Thales trebuie privit oarecum din perspectiva omului care îmbină filosofia cu ştiinţa. Despre Thales din Milet se spune că a prevăzut eclipsa menţionată de Herodot,  a elaborat un calendar şi a găsit o metodă de sorginte feniciană prin care corăbiile aveau să se poată deplasa în funcţie de constelaţia Ursei Mici. În povestirile anecdotice scrise despre viaţa lui Thales, Diogene Laertios spunea că, în timp ce acesta se uita la stele, fiind adesea preocupat cu lucrurile care nu erau strict mundane,[1] a căzut într-o groapă sau o fântână. Tot aşa, se mai spunea despre Thales că a închiriat toate teascurile disponibile, prevăzând o recoltă bogată de măsline. Trecând în plan filosofic, Aristotel[2] afirma că, potrivit concepţiei lui Thales, pământul pluteşte pe apă, având forma unui disc plutitor. Ca orice filosof al vremurilor respective, care caută adevărul prim, originea, elementul primordial, Thales invocă problema Unului şi chiar afirmă că  apa este principiul generator care pune în mişcare mersul tuturor lucrurilor. Aristotel, plecând de aici, susţine: „creându-şi această reprezentare deoarece vedea că hrana tuturor fiinţelor este umedă şi că însuşi caldul se naşte din umed şi trăieşte prin umezeală (iar originea naşterii este începutul, principiul a toate cele). Thales şi-a format, deci, respectiva concepţie din această pricină, dar şi fiindcă toate seminţele au o natură umedă, iar apa este principiul naturii pentru făpturile umede.“[3]  Urmărind ideea, dar mai ponderat, Aristotel susţine că Thales ar fi fost influenţat şi de teologiile străvechi în care apa era obiectul pe care Zeii jurau.

            O altă teză atribuită lui Thales, de către Aristotel, ar fi aceea a zeilor care se află ca element făuritor în toate elementele, că magnetul are suflet pentru că influenţează fierul,[4] însă aceste interpretări sunt oarecum lacunare, căci a merge cu raţionamentul mai departe este ca şi cum ai spune că Zeul se află în toate, iar toate cele ce sunt, la rândul lor, au fost investite şi înfăptuite din apă. Ceea ce trebuie să ne rămână cu precădere de la Thales este faptul că filosoful a fost primul care a încercat să gândescă problema multiplicităţii Unului sau a modului în care lucrurile sunt influenţate în spaţiul elementului primordial şi ultim. Propriu-zis, aşa cum ne arată şi Copleston, Thales „îşi câştigă locul de prim filosof grec datorită faptului că este primul care concepe noţiunea Unităţii în Diversitate ( chiar dacă nu izolează noţiunea aceasta la un nivel logic) şi, în timp ce menţine această idee a unităţii, face efortul de a justifica evidenta diversitate a multiplului.“[5] Aristotel chiar spune: „Thales, începătorul unei astfel de filosofii a principiilor.“[6] Astfel, filosofia lui Thales trebuie înţeleasă ca un efort de a ajunge la pluralitatea experienţelor şi a modalităţilor de a ne raporta la natură, ca un efort totodată de a strânge toate elementele sub învelişul unui singur principiu reglator.

________________________________________

[1] Lucruri pământeşti, normale, lumeşti.

[2] Vezi Metafizica, trad Andrei Cornea, Humanitas, Bucureşti, pp. 55-56.

[3] Ibidem, pp. 55-56.

[4] Vezi De Anima.

[5] F. Copleston, Istoria filosofiei - Grecia şi Roma, Editura ALL, 2008,  Bucureşti, p. 22.

[6] Vezi Metaf. 983 b, I 8. 

Lacrima judecătorului

      De când am învăţat noi că scrisul vindecă şi că se naşte odată cu acel fior care ne scoate din orice încărcătură nemiloasă? De când am învăţat că orice om care acuză nu face decât să vadă în celălalt ceea ce vede în faptele sale perverse? Orice om-judecător falsifică realitatea ca să o adapteze la propriile sale convingeri. La fel face şi matematicianul, dar şi filosoful. Nicio lacrimă nu este autentică, dacă se naşte din necaz şi din încărcare. Apare ca o ispită care ne „ajută“ să trecem în iluzia speranţelor. Povestea care se naşte cu fiorul fericirii ar trebui să ne aducă în sălaşul lacrimilor autentice. Noi nu cunoaştem drumul, noi cunoaştem doar ceea ce ne întâmpină pe drum, doar acele pietre care ne hăituiesc sau care ne pun pe scenă.  



Offshore ascultă:

Fuga de moarte

     Căutând prin dulapul cu gânduri şi născocind în valea saturată de idei, am făgăduit tainic să mă las hipnotizat de eul meu şi, astfel, am ajuns să mă înec cu propria mea soartă, obosit fiind de amestecul cu care se joacă haosul devenirii. Nici un om nu se naşte cu o porţie de fericire pusă pe farfurie. Nici un om nu aleargă doar de dragul de a face condiţie fizică. Există motive ascunse în fiecare dintre noi, lucruri care se întâlnesc la graniţa dintre pur şi impur, la antipodul dintre scop şi mijloc. Clepsidra care măsoară drumul spre moarte este singurul sfeşnic care nu se joacă cu noi. În rest, nimic nu există! Lumea, când iese la promenadă, când dansează sau râde, o face cu un singur scop - fuga de moarte. Există persoane, mă surprind de multe ori şi pe mine, care, cu toate că nu simt nimic din ceea ce ar trebui să simtă, se apucă şi zâmbesc fals, doar pentru că turma sau situaţia conjucturală te obligă, doar pentru că este mai simplu să zâmbeşti decât să te gândeşti la moarte. Aşa că fugim de călău şi ne ghidăm tăios spre o lume în care există o stare continuă de exaltare! Noi să murim sănătoşi!


Offshore loves this song!

Societate: Facebook şi Hi5

      
     Aveam de gând să scriu câte ceva despre Utopia lui Morus, fiind mâhnit de modul în care oamenii buni ajung să se jertfească, doar pentru ca noi să putem scrie acum aceste rânduri. Cineva mă tragea de ureche şi îmi spunea că omul nu este un animal, că noi suntem mult mai mult decât o adunătură de oase, însă modul în care persoana respectivă pune problema este de-a dreptul simplist, eu înţelegând prin animal o posibilitate naturală de a ajunge la subconştient. De ce spun toate aceste lucruri? Pentru că vreau să vă prezint carnavalul în care trăim cu toţii. Şi răi şi buni. Cercul care ne creionează destinul comun este presărat cu nesaţ de oase frânte, gânditori şi oameni simpli, luptând şi murind pentru o lume mai bună, pentru schimbare. Îmi este frică să vorbesc despre schimbare, mai ales că ea atacă preceptele cu care ne înhămăm zilnic. Este posibilă schimbarea? Chiar putem să ştergem cu buretele orice lacrimă? Tabula rasa! Toţi vorbim de schimbare, o căutăm, suntem în proximitatea ei şi, totuşi, nu o avem, nu ştim să ajungem la ea… Mă tem că nici nu avem cum să o facem, fiind comozi, apatici, leneşi şi chiar sictiriţi de modul în care ne purtăm prin lume, socotim că este mult mai simplu să ne lăsăm purtaţi de iluzia comodităţii care ne spune că totul curge normal atâta timp cât nu punem întrebări şi ne vedem de treaba noastră. Care treabă? Să zâmbim fals pe Facebook? Să arătăm că am vizitat câteva ţări străine, doar ca să ne punem nişte poze pe net? Ne pudrăm, ne falsificăm aşa de mult, încă ajungem să spunem că, de fapt, ne conturăm frumuseţea. Dragii mei, frumuseţea nu se creionează, nu are de ce, ea fiind elementul în jurul căruia ar trebui să se învârtă tot. Ne dăm cu părerea, le ştim pe toate, inventăm norme şi le aplicăm după bunul plac. Spunem că „hi5 is otv, facebook is national geografic“, dar uităm că ambele sunt situri de socializare, de parcă există o diferenţă de calitate între ele. Şi, cel mai grav, suntem manipulabili, rău de tot, aşa de rău încât politicul se joacă cu noi, aşa de rău încât securitatea nu mai are nevoie de securişti, este suficient să stea toţi pe facebook şi să vadă ce-am mai făcut. Trăim în această lume obscură, virtuală, încât unul a ajuns să spună, şi pe bună dreptate, citez: „Iubirea adevărată se consumă între patru pereţi, nu pe hi5.“ Din păcate, are dreptate. Orice om normal, care are un blog, care apare pe un site de socializare, devine tentat să se idolatrizeze. Nici nu are cum, sute de comentarii, poze lascive, invidie şi râvnă. Ceea ce nu ştiu aceşti iluştri păpuşoi este că siturile de socializare, în frunte cu blogurile, creează personalităţi, îţi vând iluzia că eşti un om important, că eşti căutat, adulat, tu fiind doar un mijloc în calea spre bogăţie a marilor companii care patronează cu fală acest circ. Acum, sigur, vei fi tentat să spui că şi eu am un blog, un site unde postez tot felul de poze şi alte minunăţii, aşa e, dar eu nu mă scot pe mine din acest tablou, şi eu sunt ca şi voi, cum ar spune Heidegger, captiv în jocul cotidianului. Şi ar mai fi destule motive de enunţat, dar mă doare capul. Pentru ce a murit Thomas Morus? De ce au murit atâţia şi atâţia, de ce o să-mi fie situl monitorizat de servicii interesa(n)te? De ce trebuie să existe eroi? Sincer, ca să stăm toţi pe hi5. 

PS. Există oameni preocupaţi să-şi hrănească copilul virtual, lăsându-l pe cel real să moară  de foame la propriu. Ştirea aici. 

Offshore ascultă:

Sclavul

      Orice om care caută să ajungă la un ţel îi tratează pe toţi ceilalţi ca pe nişte mijloace. Omul contemporan trăieşte în lumea mijloacelor, şi nu a scopului. În vremea lui Aristotel, cetăţean era luptătorul care apăra cetatea. Fiecare luptător avea un sclav şi o parcelă la capătului cetăţii. Sclavii nu aveau cetăţenie. Te-ai prins? Dacă luptătorul are o parcelă la capătul cetăţii, normal că are şi un interes, să nu-i fie prădată. Un sistem destul de precar, ai spune, la prima vedere, dar inteligent. Cum apare sclavismul în zilele noastre? În primul rând, orice angajat este un sclav, dacă ar fi să ne raportăm la principiile enumerate mai sus. Oricărui angajat i se vinde iluzia că are ceva, la fel cum luptătorul era primul care pierea în război, el fiind cel care sărea în goana focului. Acest "cetăţean" avea impresia că este important, însă la ce nivel? Trebuie să înţelegem că într-o societate comercială, fie că este în comandită simplă, pe acţiuni sau cu răspundere limitată, rolul şi cauza ta de om, de cetăţean care este privit cu drepturi depline, este doar o minciună. Mereu vei fi mijloc pentru angajator, şi nu scop, chiar dacă ai impresia că joci un rol important, nu. Şi acum, nu că este un lucru rău, dar sistemul întreţine acest tip de valori, la el ne închinăm, aşa arată istoria noastră comună, actuală. Orice om care pune preţ pe capital nu o să fie, niciodată, preocupat de viaţa ta personală. Nu o să-l intereseze decât la nivelul de cunoaştere superficială, doar pentru a ajunge şi mai mult la natura ta, ca să poţi munci, apoi, şi mai bine, adică, ca să scoată şi mai mulţi bani cu tine. Este o regulă simplă care ne scapă mereu. Adesea, aud persoane care se plâng de condiţia lor, găsind, mereu, scuze sau chiar vinovaţi. Nu avem un vinovat, ci mai mulţi vinovaţi. Sistemul juridic actual este proiecţia voinţei comune a unei întregi societăţi. Rolul politicului este tocmai de a întreţine un mediu precar, noi fiind masa manipulabilă,  tot noi fiind şi cei mai vinovaţi. 

Offshore ascultă:

Poetica vizuală

 

  

Găseşti o poezie aici.

  

Mai multe poze aici.
Copyrighted by Ioana Paul.

Cap ou pas cap? (II)

    

     Când citeşti despre „moarte în iubire“ aproape că ţi se tulbură privirea. Nu mai priveşti lin un subiect care nici nu ar putea să fie defel limpid. Căutăm răspunsuri, dar le avem în noi, totul fiind doar o reamintire, ar spune Platon. Sigur că viaţa merită trăită şi nu luată la propriu, dar există momente, clipe, iluzii inevitabile, care te pot pune în situaţia sucombării. Niciun un om nu este menit să trăiască veşnic, aş spune, deşi sună ciudat, că singura menire reală ce-i stă, fără de iveală, în faţă este moartea. Moartea ne este proprie, la fel cum ne este şi viaţa. Adesea, privim dual, mânaţi de iluzia creştinismului, care a tăiat lumea în două, uităm să mai trăim fiecare particică a vieţii noastre care ne-ar putea duce spre un destin autentic. Două persoane care se iubesc trăiesc în acord, pentru ele nu mai există frumuseţea mării, a cerului care ne face cu ochiul, pentru ele există o lume abisală care se împarte la doi. Impropriu spus, doi, pentru că totul se zbate în făgaşul contopirii. Când vorbim de iubire, vorbim de contopire. Nu există motive de genul: trăiesc şi văd ce se întâmplă, dacă nu este el, ea? Incertitudinea nu este şi nu are legătură cu spaţiul contopirii. Când două persoane se leagă, când devin cooriginare, o fac nu pentru că au ceva inevitabil care vine peste ele, o fac pentru că aşa a fost să fie. Nu este nimic constrâns, nu există niciun factor exterior care să le trădeze propriul destin. Trebuie să înţelegem că, în iubirea autentică, semnele exterioare nu există, de fapt, nu există nimic. Totul se reduce la ei, cei doi, care sunt Unu. Cum poate să trăiască unul fără de celălalt? Poate? Cu siguranţă, nu! Acest mod de a pune problema pare utopic, dar realitatea ne arată că există cert, la fel cum oile se aruncă toate într-o fântână. Pentru sinucigaş, singurul argument valabil pe care îl invocă, cu ardoare, este că lumea nu poate să existe fără de celălalt. Un om care îşi curmă viaţa, o face pentru că „lumea“ lui nu există. Poate că sună trist sau fals, dar aşa arată orice bileţel de „rămas adio“. Acel bileţel stă ca manifest pentru contopire. Cum să mai miroşi, să te uiţi, să zâmbeşti, dacă ajungi să te verşi aşa mult în celălalt, dacă ajungi să respiri prin el? Cum să mai poţi merge pe stradă dacă, propriu-zis, mergi cu picioarele lui, dacă pielea nu îţi mai aparţine, dacă, atunci când o speli, ajunge să fugă de tine, mâinile tale fiind străine de însăşi pielea ta? Ajungi să te identifici „carnal“ într-un suflet care nu mai corespunde niciunei realităţi exterioare. Sinucigaşul nu are o lume cu valori şi norme comune, el are un Zeu, iar acela, odată îngropat, îl sucombă şi pe el. Acest articol vine ca răspuns la întrebările voastre şi îşi propune să ne arate că nimic nu este cert pe pământ. Normal că, în primă instanţă, nimeni nu şi-ar lua viaţa, dar, într-un moment de „puţină“ luciditate, când cerul se contopeşte cu nebunia pământului, cu siguranţă că ar face-o! Cred că toţi cei care au răspuns, cu tărie, că nu s-ar arunca în mrejele morţii, ar face-o primii! Cum spuneam, de iubit, toţi spunem că iubim, însă puţini trăim iubirea! 

Offshore ascultă:


Annie Lennox - No More I Love You's