Câteodată

    Câteodată îţi vine să te cerţi mai mult ca pe oricare altul. Îţi vine să spinteci orice rămăşiţă virgină din tine. Câteodată, când te uiţi în oglindă, realizezi că, de fapt, tu nu eşti acolo, că imaginea din faţa ta ascunde un actor ce ţine să te mintă în fiecare zi cu tot felul de probleme şi iluzii. Câteodată trebuie să simţim ploaia, orice-am face, în orice tip de situaţie, înger sau demon, trebuie să răspundem pentru lacrimile noastre. Câteodată, chiar dacă nu ne place, trebuie să acceptăm că, dacă iubim, asta nu înseamnă că vom primi un răspuns pe măsură, că persoana din inima noastră, cu ochi şi buze de cristal se poate metamorfoza în cea mai mare himeră, în cel mai sărac om. Câteodată, chiar dacă plouă, simţim nevoia de o plimbare printre lacrimi, printre miile de stele, dătătoare de şanse şi de negoţ; în ele ne vom alina şi ne vom alinta într-un final. Cu toate astea, nu înseamnă că trebuie să ne dăm bătuţi, nu înseamnă că ni s-au înecat toate corăbiile, poate că apele s-au înnegrit, dar asta nu înseamnă mare lucru dacă ştim cum să ne purtăm, ştim şi cum să ne prefacem în săpun şi ape line, avide şi înhămate cu patos şi foc! Câteodată cuvintele nu mai au sens, nici logica nu are sens, nici absurdul nu mai capătă culoare, poate sunetele şi veninul din tine, urma cu care ai fost şantajat de persoana iubită, frunza cu care ai fost adormit de oceane. 

Chimia vorbirii

       Cripticul diversităţii meschine, care se găseşte plăpând în inepţia de a cuprinde mirosul cu marea, este o fâşie ce instrumentează un caz aparte de boală. În latenţa genuinului, cu care se prepară boala, găsim o doză de sare piperată care face trecerea în causticul cauzalităţii precare. Luminosul care se revelează odată cu dialogul dintre linişte şi tăcere este limita care adulmecă esenţa reală a cunoaşterii umane. Cognoscibilul derivă din sistematicitatea cu care se naşte zgomotul din tăcere. Rolul tăcerii este crucial, el evită problematicitatea cauzată de agonia cu care se instaurează locvacitatea. Discursul cerne externul prolixului dintre tăcere şi flecăreală şi îl aşterne în mijlocul real şi intern prin care are apoi să se propage. Dezlânat de instanţele care îl fac să fie precar, discursul este şi cel care face posibilă chimia dintre retorică şi maieutică. Discursul, ca efect al gândirii, pune în scenă şi alocă un context care angajează, la rândul lui, un cumul de pârghii genealogice, din care se desprinde vorbirea ca atare. Tot aşa, în spaţiul discursului, găsim elementele care pot face din el orice. Astfel, discursul poate trece foarte uşor în spaţiul flecărelii, poate uşor să fie asociat cu beţia de cuvinte sau cu poezia care se pierde printre rânduri. Adulat, fiind singurul care omoară la propriu şi care dezbină lumi, discursul ţine să fie unic prin însuşi modul său de a fi. Înger sau Demon, Graiul care desparte apa de cer şi norii de lume, acest ilustru nătăfleţ, pare să fie în potenţa actului esenţei sale să ucidă proiectivitatea gândului cu care altfel ar fi trebuit să fie în acord şi în armonie. Când flecăreşte, falsifică sistemul logic de referinţe exponenţiale, adulmecă un sistem doar ca să-l scuipe. Când se lasă purtat de religiosul sistematicităţii, se lasă vânat de ideea analiticului care face din el doar un pion prin care inconştientul se falsifică. 

Offshore ascultă: