Câteodată

    Câteodată îţi vine să te cerţi mai mult ca pe oricare altul. Îţi vine să spinteci orice rămăşiţă virgină din tine. Câteodată, când te uiţi în oglindă, realizezi că, de fapt, tu nu eşti acolo, că imaginea din faţa ta ascunde un actor ce ţine să te mintă în fiecare zi cu tot felul de probleme şi iluzii. Câteodată trebuie să simţim ploaia, orice-am face, în orice tip de situaţie, înger sau demon, trebuie să răspundem pentru lacrimile noastre. Câteodată, chiar dacă nu ne place, trebuie să acceptăm că, dacă iubim, asta nu înseamnă că vom primi un răspuns pe măsură, că persoana din inima noastră, cu ochi şi buze de cristal se poate metamorfoza în cea mai mare himeră, în cel mai sărac om. Câteodată, chiar dacă plouă, simţim nevoia de o plimbare printre lacrimi, printre miile de stele, dătătoare de şanse şi de negoţ; în ele ne vom alina şi ne vom alinta într-un final. Cu toate astea, nu înseamnă că trebuie să ne dăm bătuţi, nu înseamnă că ni s-au înecat toate corăbiile, poate că apele s-au înnegrit, dar asta nu înseamnă mare lucru dacă ştim cum să ne purtăm, ştim şi cum să ne prefacem în săpun şi ape line, avide şi înhămate cu patos şi foc! Câteodată cuvintele nu mai au sens, nici logica nu are sens, nici absurdul nu mai capătă culoare, poate sunetele şi veninul din tine, urma cu care ai fost şantajat de persoana iubită, frunza cu care ai fost adormit de oceane. 

A fi cu picioarele pe pământ.

Omul nu este un lup de stepă, ci un căţel de casă.

            Am văzut că există tot felul de indivizi ancoraţi în realitate, care îi trag de urechi pe sărmanii visători. Dar, dacă ar fi să analizăm un pic mai mult, nu tocmai cel ce urechează uită să mă trăiască pe pământ? Să revenim cu picioarele pe pământ - Aşa arată îndemnul frustratului care fuge de viaţa lui proprie. Să fim cu picioarele pe pământ înseamnă tocmai să analizam viaţa în toată complexitatea ei, să nu fugim de ceea ce pare abscons, să nu ne mulţumim cu puţin, să nu trăim, culmea, printre stele. Cei care atacă cu ardoare, aducând tot felul de motive plauzibile în favoarea lor, nu fac decât să se adâncească în propria lor nenorocire. Nu cel ce caută, ce nu se lasă vânat de răspunsuri clare, finite, este cu capul în nori, ci aceia care fug de responsabilitate, care aruncă în stânga şi în dreapta cu soluţii şi morale ieftine, arătând mereu cu degetul, ei sunt cei care nu trăiesc pe pământ. Mi-e scârbă! 

Offshore ascultă:

Despre neputinta de a trai

           Am nevoie de o lacrimă care să mă conducă către mine. Poate că trăiesc în propria-mi neputință. Mă uit dincolo și-mi dau seama că eu sunt cel fără de sens. Un om, când își pierde scopul, este pierdut. Fără scop, țel, noi nu suntem noi. Și, totuși, pentru cine mă justific, în fața cui încerc să mă descos? Probabil că în fața mea, în fața neputinței de a te cunoște. ''cunoaște-te pe tine însuți''. Aceasta este fraza de la care s-au scris toate cărțile din lumea aceasta. Orice sâmbure dintr-un roman pleacă de aici. Dar, până la urmă, pot să mă cunosc? Pot să ajung la mine cu adevărat? Când eu nici nu știu ce vreau, când eu mă las condus de neștiință? Cum pot să ajung la mine dacă eu sunt într-o camuflare sempiternă, dacă eu mă schimb din chiar momentul în care scriu aceste rânduri? În lumea aceasta putem să construim rachete, putem să dansăm pe lună, dar nu putem să ne privim în oglindă. În oglindă ai șansa să-ți nărui orice speranță ce duce la tine, la sinele tău… În oglindă, constați cu durere că, de fapt, nu ești tu și, tot în oglindă, te pierzi și mai mult în ascunsul tău, în golul care te face să deschizi ochii, în haosul care-ți spune că ești mort, în recolta de durere care te face să zâmbești. Încep să iubesc durerea, nu înțeleg de ce fugim de ea. Eu chiar mă rănesc cu mine însumi, cu lumea mea, cu dorințele mele deșertice, și cu tot ceea ce minte frumos. În tot acest chip, în tot acest lanț conjuctural, îmi dau seama că, de fapt, suntem singuri. Și, da, viața moare din chiar clipa în care ai luat naștere.