Primeşti ce meriţi şi nimic mai mult

     

     Orice lacrimă sortită pieirii este făcută pentru oameni cu chip de monstru. Oamenii puternici, cei cu umeri laţi şi pumni fermi, cei care indică timpul cu pixul, sunt prizonierii propriei lor elasticităţi, a potenţei supreme de a pune totul împotriva lor. Pot aşa de multe şi totuşi puţine. În potenţă, aristotelic vorbind, orice individ îşi depăşeşte cusurul. În act, orice individ se unge cu o potenţă moartă. Nu există tărâm şi crepuscul de călcat în picioare, oricât de mult am vrea să credem în asta. Suntem mici, chiar dacă suntem mari, avem nevoi şi dispute, creştem şi chiar umplem cu semnificaţie orice pată avidă de răspuns, dar nu putem să mutăm munţi din loc, nu putem să erupem ca un vulcan dornic de răzbunare. Avem o limită înfiptă în pieptul nostru, în mănunchiul de oase ce pocnesc în noi. 

Clişee

             Dacă am sta doar pentru câteva momente, am putea să observăm foarte uşor cărările vieţii noastre, a mănunchiului de fapte, a tuturor clişeelor ce se acumulează şi devin canoane sau reguli demne de urmat. Sigur, nu sunt aici pus în situaţia de a nega orice, dar am impresia că cele mai multe lucruri din uzul cotidian, ori sunt grăbite, ori sunt de-a dreptul prost înţelese. M-am plictisit de ideea de sărbătoare, fie că vorbim de onomastică, de Crăciun, ziua cârnatului sau a oraşului. M-am săturat pentru că nu mă mişcă nimic cu adevărat. Sărbătorile, dacă nu ar fi existat produse care să le susţină, ar fi fost cu mult apuse! Moş Crăciun, conceptul coca-cola! M-am săturat să văd femei mituite cu câte o floare de ziua lor, şi bătute cu câte o lustră în cele mai multe din zilele lor. M-am săturat de urările meschine şi mizerabile cu care te ating doar ticăloşii. M-am săturat să ne iubim într-o zi, ca să putem să ne înşelăm a doua zi…

            Poate că nu există perfecţiune, dar nici nu o cer, vreau doar să învăţăm să luăm lucrurile ca atare, să nu mai aşteptăm pretexte pentru a face un dar sau a spune o glumă. Majoritatea tâmpeniilor vin tocmai pentru că nu ne putem ridica la pretenţiile noastre obscure, pentru că suntem singuri de sărbători, când în fapt ar trebui să fim alături de cineva, de parcă există un calendar al faptelor ce duc la împlinire. M-am săturat de 1 mai, de toţi bolovanii care fug în pădure şi beau bere şi alţi cretini pe măsură, care fug în vamă, chipurile ca să demonstreze că ei nu fac parte din turmă, dar uită că şi ei se strâng în turmă! M-am săturat de iarna mizerabilă şi fuga după porci. M-am săturat de vara plină de seminţe şi cretini hidoşi care urlă după fete. M-am săturat de începuturile de şcoală, când vezi mici monştrii pregătiţi să slăvească partidul cel măreţ. M-am săturat să mă tot satur şi să încerc să-mi fie bine, mai ales că nu există bine. 

Ignoranţa în iubire... doare?

       Ignoranţa doare! Dar, până la urmă, nu este doar o impresie a noastră? Până la urmă, nu vine tocmai din nevoia noastră de a ne spune că suntem cei mai importanţi? În fond, rolul asumat în iubire, de persoana care iubeşte cu adevărat, nu implică deloc ideea de ignoranţă. Pentru înaripatul iubăreţ nu mai există stângă şi dreapta, dar ignoranţa? Să fie oare el aşa de atent? Să nu-i scape nimic? Nicidecum! Nu iubim pentru că nu suntem ignoraţi, iubim chiar şi dacă suntem ignoraţi, şi dacă ni se pun piedici, şi dacă suntem daţi afară pe uşă, tot găsim o cale, intrăm pe geam, sărim de pe acoperiş, spargem uşa, întrecem limita impusă de celălalt. De ce? Pentru că nu vedem ignoranţa; suntem aşa de orbi încât ne lipseşte cu desăvârşire orice reper. Nu cred că suntem sortiţi focului dacă stăm să ne uităm mereu la fiecare fir în parte. Într-o relaţie reală, focul există, nu există paie şi jar, este pur şi simplu acolo, fără a fi nevoie de un adaos. În fapt, ideea de adaos este valabilă doar în contabilitate, doar în făgaşul perfid de a vedea în iubire doar ceva cantitativ, şi nu calitativ. Bine, ar putea spune unii că în cantitate se găseşte şi calitatea, că numărul de obicei ne dă calitatea. Aşa o fi! Însă mereu am preferat să ascult o piesă necunoscută, să citesc un autor necunoscut, iar când s-a întâmplat să fie şi celebru, a fost, evident, doar o întâmplare! Aşa că, fie-ne straşina cât mai caldă, să nu uităm să fim aproape de ceea ce contează cu adevărat, iar acel imperativ real stă înfipt în chiar interiorul inimii noastre, şi nu în gândul că am fi ignoraţi de consoarta noastră! 

CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI

„Toţi bolnavii, toţi bolnăvicioşii tind instinctiv, din dorinţa de a scăpa de neplăcerea surdă şi de simţământul de slăbiciune, spre organizare de turmă; preotul ascet ghiceşte acest instinct şi-l încurajează; acolo unde există turme, instinctul de slăbiciune le-a vrut, iar înţelepciunea preoţească le-a organizat. Căci nu trebuie uitat un lucru: cei puternici tind la fel de firesc să se despartă, după cum cei slabi tind să se adune; dacă primii se unesc, atunci aceasta se petrece numai în vederea unei acţiuni agresive generale şi a satisfacerii generale a voinţei lor de putere, acţiune ce repugnă conştiinţei individuale; ceilalţi, dimpotrivă, se strâng laolaltă, faptul de a fi împreună făcându-le plăcere - aici instinctul lor este tot atât de satisfăcut, pe cât va fi de iritat şi de tulburat prin organizare instinctul ,,stăpânilor“ înnăscuţi (vreau să spun al speciei om-animal de pradă singuratic). Toată istoria ne învaţă că sub orice oligarhie zace întotdeauna ascunsă pofta de tiranie; orice oligarhie tremură neîncetat din pricina efortului pe care fiecare dintre indivizii ce o compun trebuie să-l facă pentru a-şi stăpânii această poftă. “ 

                                                                                                                                                 
F. Nietzsche - Genealogia moralei

Despre banii cheltuiţi şi alte minunăţii tipic româneşti. Click aici. 

Deschisul lui Rilke

       Există o coerenţă a lucrurilor care stă răstignită (atrasă) într-o forţă de gravitaţie. Această relaţie ce se desfăşoară reprezintă insula nemărginitului. Neîngrăditul sau Deschisul lui Rilke se regăseşte în lumea animalelor şi plantelor. Doar ele se lasă conduse de pofta cea surdă, doar ele se află situate într-o stare de toropeală, undeva între inconştient şi conştient. Omul vede deschisul în privirea animalului, el fiind în afară. Mai exact, deschisul lui Rilke înseamnă însuşi câmpul de atracţie al purei relaţii de atragere. Aici, forţele se contopesc în spaţiul mirabilului centru. În alţi termeni, deschisul este natura, voinţa, pura relaţie de atragere a forţelor, viaţa, mirabilul centru, sfera cea mai vastă a lumii. Omul, prin reprezentarea sa, prin faptul că se pune pe sine, prin vrere, în faţa lucrurilor, se separă de deschis. Omul vrea să se impună, tot ce-i apare în faţă îi este străin, adică situat dincolo de el. Astfel, omul ajunge să i se sustragă deschisului. Dacă facem o paralelă, ceea ce este deschis la Rilke ar însemna tocmai ceea ce este închis la Heidegger.

            Pentru Heidegger, omul este în Deschis, el fiind singurul care poate să rostească neascunsul (aletheia). Numai omul poate să cânte şi să lumineze prin cuvânt ceea ce este. Ca să treci pe un drum, trebuie mai înainte de toate să treci prin cuvântul drum. Ca să poţi articula gândul, ai nevoie de lumina cuvântului (logos). Cu alte cuvinte, deschisul este tocmai omul. Prin faptul că privirea ambientală ne este specifică în modul cel mai vulnerabil şi abil de a trece totul prin inima noastră, şi nu prin raţiunea calculatoare. Prin faptul că ne uităm la noi, la interiorul nostru, şi putem să vedem deschisul. Animalul este sărac de lume, planta este străină de lume, omul este plăsmuitor de lume, spune Heidegger. Asta înseamnă că numai noi putem ajunge la fiinţă, la ceea ce ne dă sens şi greutate. 

Cum să minţi o fată? Minciuni ideale!

     Îmi place să privesc tabloul năzuinţelor voastre. Acolo unde nu există creier, trebuie să existe Internetul. Este aşa de uşor în ziua de azi să-ţi rezolvi problemele, cu un singur click, nimic mai mult. Oare există cu adevărat un răspuns în sine promiţător? Se pare că da, după pleiada de oameni avizi de Google. După mine, evident, nu. Şi atunci, să vedem ce speră un individ de la o asemenea problematică, care sunt năzuinţele lui, ce-l macină şi trebuie să fie răsturnat? În primul rând, omul cu pricina vrea să scape ieftin, să nu-şi mai bată capul cu atâtea răspunsuri. În fapt, el caută răspunsul tocmai ca să evite răspunsul. Îşi pregăteşte terenul, se încălzeşte şi atacă. Şi ca bâlciul să fie complet, maimuţoiul trebuie să ştie că femela miroase mult mai bine decât o vede el. Tot aşa, dacă nu spune, asta nu înseamnă că nu vede. În altă ordine de idei, minciuna nu este ideală, mai ales când o cauţi. În esenţă, cel care caută să mintă ideal este de fapt cel care se minte pe sine la fel de ideal. Prostul prostit de propria sa prostie! Nu există reţetă fixă nici măcar când pui un ou în tigaie, dar să cauţi un dicţionar al minciunilor ideale?!

Minciuna ideală? Normal, să nu minţi!

CNN : România, centrul global al traficului de fiinţe umane. Pe urmele prostituatelor – de la Amsterdam, în satele din România

      Poate că sună drastic pentru noi să fim văzuţi ca o ţară iubitoare de prostituţie, însă sărăcia ne obligă, iarăşi, să le scutim pe bietele fete de dispreţ. Cei mai mulţi vor fi fost şocaţi de spusele americanilor, dar ei, aşa cum iubesc ţara asta plină de trandafiri, ar trebui să se uite împrejur. Prostituţia, în România, este ca peştele în apă, este peste tot, în sălaşul ei, dacă ar fi să folosim un termen iubit de filosofi. Ce mă macină ? Faptul că, încă, mai sunt oameni creduli, care nu văd în stânga şi-n dreapta. 
      Problema nu este a prostituatelor, ci a societăţii care nu mai vede nimic, a rostului care a intrat în mersul banal al lucrurilor, transferat până-n treptele uzuale ale bunei-simţiri. Suntem cufundaţi în dispreţ doar când ni se arată obrazul, dar facem cu ochiul de fiecare dată când ne cade o pradă în mână. România nu este mirabilul centru al promiscuităţii, numai că nouă ne place să ne bârfim, să ne jertfim chiar şi acolo unde nu doare, în calculul subit de realitate. Să luăm aminte, orice ţară are himere, nu există utopia lui Morus nicăieri în lume, doar în cărţi! În fond, prostituţia e cea mai veche meserie din lume! 


Articol aici.

Primesc... însă, nu mă-nsor! - Caragiale

QUAD NON EST IN ACTIS NON EST IN MUNDO

            Ideea de măritiş! Iubirea, din punctul femeilor avide de legământ, nu poate fi completă decât atunci când se pune pe hârtie. Odată ce a fost ştampilată, iubirea poate să fie împlinită. Nu există sentiment, dacă nu există notar! Nu există trăire fundamentală, dacă nu există o cununie civilă. Noi, oamenii, suntem, parcă, făcuţi să gesticulăm, să dăm din mâini, să ne certificăm alegerile şi să le batem în cuie. Ba mai mult, când agonia ajunge la saturaţie, ţinem să desfacem totul exact cum a început. Fix la instituţii! Nu vrem care cumva să scape cumva că nu a mai fost rost de ceva, aşa că ne ducem hotărâţi să rupem contractul. Cred că Jean-Jacques Rousseau este de vină pentru tot. Nu a mai fost altul ca el, atâtea contracte!

            Prin excelenţă, însă, se impune o întrebare care se ascunde în acest testament funebru: De ce simţim nevoia să rostim iubirea? Chiar nu poate ea să existe în taină, cum de altfel şi este? De ce trebuie să ne facem jurăminte, să ne spunem că ne iubim, că ne ţinem de mână, că totul este minunat? În fond, putem trăi liniştiţi şi dacă nu o facem, ba chiar mult mai bine. Instituţia familiei este mult mai importantă decât lacrima iubirii ancestrale, nu există nimic pe lume care să dărâme mitul ştampilei şi al certitudinii. Spuneam, nu demult, că certitudinea în iubire este ca focul în foc. Pur şi simplu, nu are sens, nu are nici o noimă să cauţi apă în apă. Când iubeşti, o faci pur şi simplu, fără de nevoi şi iscoade, fără a pune piedici şi a cânta la şarade; nimic nu se compară cu sentimentul de împlinire, iar iubirea asta ar trebui să fie - un dop în agonie. Petrecerea, dansul macabru al nunţii, vestirea, sunetul, muzica şi aşa-zisa sfinţire preoţească ar trebui să fie în interiorul cuplului, cel fără de spaţiu, fără o lume ce apune subit în ei, fără de nevoi materiale şi certe de a enunţa o certitudine în incertitudine. Să ne iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat. Să ne luăm cu adevărat, chiar şi atunci când ne doare, când este totul mai greu, să simţim în faptele alegerilor noastre că nu există un alt tipar, o altă iscoadă care să ne prefacă, să ne destabilizeze de la propria noastră reuşită, în speţă, cea de purtători de iubire. 

Shakespeare - Neguţătorul din Veneţia: De ce este trist Antonio?

            Tristeţea lui Antonio este dată de lumea în care trăieşte, o lume pe care, culmea, o aclamă, fiind un neguţător cu un rol activ în viaţa Veneţiei. Antonio nu este trist pentru că are marfă pe mare, în cumpănă, cum ar spune Rilke, ci pentru că are un rol de jucat, un rol trist, cum adesea o aclamă, un rol ce nu poate fi perimat şi pus într-o traistă. Într-o lume contopită, precum o piaţă plină în stare de negoţ, oamenii nu stau să se gliseze genuin în spaţiul unei lacrimi sau al unui gând presărat într-o doară, ci caută, fără de întrebări, să rezolve cât mai eficient problemele vieţii cotidiene. Veneţianul nu stătea să se mire, să se ascundă după întrebări, ca apoi să-şi dea răspunsuri, el era sortit câştigului şi jocului stabilit de calendar. Cu alte cuvinte, lumea Veneţiei era ca o mare în care să scăldau doar cei pricepuţi întra-le rigorii prestabilite. Antonio are ochiul fenomenologului care stă la pândă, care vede jocul cotidianului şi ajunge să-l deplângă din chiar interiorul lui. În limbaj aforistic, situaţia ar arăta aşa: Suportă legea pe care tu ai propus-o![1] De fapt, pâlcul identităţii tristeţii lui Antonio stă agăţat de acest minuscul gând. Antonio conştientizează politropia omului, el simte în propria sa vâna tremurul măştilor deprinse cu care ne înhămăm la luptă, cu care ne dejucăm orice avans sau minciună.

             Ca un plăsmuitor ce se roade cu o întrebare, căutând totuşi un răspuns, Antonio ajunge să treacă dincolo de orice logică, fie că este calculatoare sau sentimentală, el ţine să se hărţuiască cu acel şir pe care şi-l aclamă. De aceea, în proiecţia închipuită de mine, Antonio va fi numit Plăsmuitorul, omul chemat de zeul Ianus, omul devenirii, al trecerii fenomenelor, omul ca o poartă într-ale viitorului şi trecutului, actorul[2] desenat de însuşi destinul pe care şi-l proclamă: ,,Am judecat/ Că lumea e o scenă, cu artişti. / Dar rolul meu e printre - aceia trişti.ʼʼ[3] Asemenea lupului de stepă a lui Hesse, Antonio ţine cu iscusinţă să-şi întreacă personajul, să-l aşeze într-o spaţialitate ce învinge dualitatea iniţială. În toată opera, Antonio este pus într-o negociere continuă de şanse, de la prietenul iubitor, la omul ars pe rug, la cel temător sau biruitor, aşa arată masca construită de cotidianitate, de fiorul adus în spaţiul cauzalităţii sale. Şi atunci, ceea ce ne frământă cu adevărat este conturul acestui om, al măştilor care se revarsă tacit în el. Cum arată portretul plăsmuitorului? De ce este el trist? Cum se desenează drama?

            De fiecare dată tindem să căutăm ascunsul în orice. De fapt, căutăm ceea ce se lasă mai greu de găsit. Fără o astfel de aplecare, viaţa ar fi banală. De pildă, actorul care se pierde zilnic în treburile cotidiene simte o nevoie acută să iasă din tipare, să se scotocească prin buzunarele umile şi să strige: am reuşit. Umblăm şi ne jucăm, iar dansul ne este străin când descoperim că ştim ce vrem. Şi atunci, de ce să nu avem parte de o nouă provocare? Grecia antică avea şi are valoare pentru că se scălda în tragic şi dans. Mai exact, rolul omului în viaţă, rolul actorului, care spune că este om, este o necunoscută, care tinde spre o mare necunoscută. Sincronic cu frica de sine şi cu avântul nostru de a culege noi informaţii, care au scopul de a ne arunca în ambiguitate, stă acel fior care ne incită spre un mare nimic - acesta este cântul omenirii: o nouă provocare. Dramatismul, astfel derivat, apare ca o simplă necesitate ce ţipă sacadat din frustrările noastre meschine. Punct şi de la capăt. 

            Totuşi, ce este, până la urmă, dramatismul? Cum apare el în lumea lui Antonio? Nu este, oare, el, ceea ce zâmbeşte laconic la colţ de stradă? Dramatismul este provocat de Antonio, el ţipă din necesarul timidităţii şi al pasiunilor draconice pentru căţărat. Escaladăm viaţa precum munţii, aş spune, urmărindu-l pe Shakespeare. Dramatismul se naşte din banal, din ceea ce pâlpâie încet, aproape deloc, din tăcere. Şi de aceea, dramatismul este privit ca ultimul infractor care năvăleşte prin surprindere în viaţa noastră. Şi, uite aşa, ne seduce. Noi îl cucerim, îl ademenim cu profilacticul vieţii noastre, încât ne împinge. Adrenalina dramatismului reprezintă punctul maxim, focul care pocneşte, petele care fac posibilă transvaluarea tuturor mecanismelor pertinente din viaţa noastră. Mai mult, dramatismul apare tocmai acolo unde nu este culoare, în locurile nepătate de haos. Însă, adrenalina dramatismului este doar un pretext pentru esenţa vieţii noastre. În fapt, tristeţea lui Antonio ne priveşte pe toţi, este o problemă ce trece dincolo de orgoliul exegeţilor avizi de răspunsuri abstracte, este o căutare veşnică, dacă ar fi să facem apel la gândirea nietzscheană sau un gând ce se dă ascunzându-se, urmărind linia heideggeriană.

           

---

[1] Patere quam ipse fecisti legeni 

[2] „I hold the world but as the world Gratiano, / A stage, where every man must play a part, / And mine a sad one“ (p. 28).

[3] Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, Pandora-M, 2003, p. 29. 

7 locuri în care îi place unei femei să fie atinsă

      Am revenit în lumea revistelor şi siturilor de doi bani care ne mănâncă existenţa. Acum, după ce-am descoperit cum să citim în talpa piciorului, o să aflăm şi unde se simte femeia la ea acasă, unde este caldă cu adevărat. Lista arată aşa: părul, clavicula, ceafa, zona inferioară a spatelui, palmele, lobii urechii, interiorul coapselor. Iar mai jos o să vedem ce zice un bărbat pe situl cu pricina:

Kamo

23.04.2010 - 00 : 24

Vax

Pe noi ne intereseaza doar c*rul. * care mai vor si altceva sa-si plateasca un gigolo sau sa se faca lesbiene.

Articolul aici. 

Omul ca scursură şi consum

            Există o siguranţă în nesiguranţa noastră care ne face să fim stăpâni pe nimic. Acolo, în iluzia clădită cu paie, se naşte perimetrul aşa-ziselor câştiguri. Păcat, însă, că trebuie să cuantificăm totul, să valorificăm umanul din noi. Ciudat şi chiar interesant este faptul că nivelul de împlinire al omenirii a ajuns să fie calculat şi disecat în funcţie de un barem matematico-economic, de parcă fericirea creşte în funcţie de rata şomajului. Interesante mai sunt mecanismele actuale de eficientizare şi de consum, aşa de interesante că omul nu are nevoie în fapt să fie disecat prin ele. Ne uităm la creşterea economică şi o asociem aproape imediat cu nivelul de trai care, la rândul lui, ar trebui să fie un factor de umanitate, adică o doză de împlinire sufletească, un fel de fericire autentică. Asta înseamnă că produsul sau banii, în ecuaţia de faţă, sunt şi reprezintă simptomul fericirii pe pământ.

            Omul, din perspectiva corporaţiilor avide de câştiguri, nu este decât un pion sedus de produse, în căutare de obiecte şi de ustensile care să-i satisfacă egoul de a pune mâna pe orice. Evident, falsa impunere a unor mărci, la fel şi posibilitatea de a cumpăra orice, nu duce la reuşită şi împlinire, însă marile organizaţii nu te vor lăsa niciodată să dai greş, mereu te vor aduce pe drumul cel voios, adică pe drumul lor cel bun. De ce să mai vrem altceva în afară de ceea ce ni se oferă? De ce să ne mai punem întrebări când totul este de vânzare? Este normal să fim fericiţi că ne identificăm cu un produs, să-l promovăm gratis şi chiar să ţipăm că el este cel mai bun. Este normal să le facem curăţenie prin fast-food, dar să aruncăm cu totul felul de lucruri în spaţiul public. Normal, nu e frumos să nu strângi după ce ai mâncat în ograda unei corporaţii, nu? Să-i ştergi şi masa, să nu uiţi! Dar să scuipi pe stradă! Până la urmă, falsa morală promovată de corporaţii nu este rea, este doar periculoasă, răufăcătoare, prin aceea că obligă la un altfel de comportament, la o uniformizare benefică lor şi numai lor!

Goana după esenţă

    Pasiunea pentru esenţial a fost drama presocraticilor şi reprezintă arhetipul gândiri contemporane. Thales, în goana după adevăr, a fost printre primii care şi-au pus întrebări cu privire la începutul lumii, la acel prim principiu (vis primitiva activa) care guvernează toate cele ce sunt. Noi, acum, în filosofie, păstrăm desenul lui Thales, dar îl numim fiinţă sau esenţă. În gândirea comună, fiinţa este simplu trecută ca esenţă. Acum, nu numai filosofia se ocupă de studiul fiinţei, cam toate ştiinţele pornesc spre un ţel de genul acesta, numai că se pierd pe drum…

      Până la urmă, cel care vinde în piaţă, când te întreabă ce vrei să cumperi, se întreabă în vederea fiinţei. Sigur, nu face ontologie sau metafizică, dar gândirea, aşa cum a fost ea proiectată de /moştenită de la Aristotel, obligă la argumente de ordin cauzal. De fapt, totul se răsfrânge cauzal; nu trebuie să faci filosofie ca să-ţi pui întrebarea: de ce? Dacă stau să mă gândesc bine, copii, când încep rostul prin viaţă, când se întreabă cu privire la orice, nu fac decât să ne arate că ei sunt adevăraţii metafizicieni ai vieţii, nu oamenii de ştiinţă, obosiţi de cutume şi tradiţii precare, ci oamenii cu o privire pură, lovită de singurul lucru care îi mâna pe greci să facă ştiinţă – curiozitatea.

      Mirarea, în filosofia contemporană, este un moft, ea nu mai ţine de ochiul filosofiei, ci de dulapul ei, totul fiind acum în bună parte doar metodă şi studiu calculat. Însă, ce uită aceşti iluştrii nătăfleţi este tocmai faptul că ei obiectivează jocul mirării şi al interogaţiei. Ei încearcă să argumenteze un ţinut în sine epistolar, mitic, doresc să plaseze filosofia în spaţiul epistemicului chiar cu riscul de a o rupe de ceea ce este în esenţă sau ce-i este în esenţă propriu. Am ajuns să facem o dialectică a metodei, a calculului logic şi formal, să ne pierdem între probleme ce se nasc din metodă, şi nu din mirare şi sclipire. Acum, toţi sunt filosofi, toţi se întreabă cu privire la modalităţile de abordare sau de tematică, dar nici unul nu stă pe gânduri (otium), nimeni nu mai este uimit de nimic, însăşi ideea fiind în sine obosită de hărţuială contemporană.

Câinii vagabonzi şi oameni muşcaţi pe stradă

        Astăzi am citit cel mai frumos comentariu la un articol într-un ziar online. Recunosc, mi-au dat lacrimile de râs, dar omul merită toată aprecierea şi stima pentru inventivitate. Problema câinilor vagabonzi nu a fost niciodată rezolvată. În fapt, instituţiile statului aşteaptă, stau cu mâinile în sân, şi când mai apare câte o victimă, încep să dea puţin din fălci. Nu mi se pare normal să mergem prin Bucureşti cu teama câinilor. Anul trecut peste 13.000 de persoane au fost agresate de câinii comunitari. Se cheltuiesc o grămadă de bani în documente, fictiv, iar oamenii sunt lăsaţi să fie sfâşiaţi şi omorâţi cu sânge rece. În fine, problema e mult prea mundană şi nu ar avea rost să o despicăm aici. Să citim comentariul cu pricina şi să zâmbim frumos, toate astea în timp ce ne muşcă un căţeluş drăgălaş de picioruşe şi de fund. Apropo, nu cred că avem precedent, dar soluţia ar fi, dacă tot îşi freacă toţi mâinile, să dăm primăria capitalei în judecată, să vezi atunci cum apar soluţii, ies pe bandă rulantă!

''Am nişte idei uneori, pe care mulţi le-ar putea considera ciudate, dar în opinia mea sunt foarte frumoase. Spre exemplu aceşti câini comunitari ar trebui strânşi şi duşi într-un super adăpost unde să fie hrăniţi şi îngrijiţi. Apoi zilnic aproximativ 100 de câini sa fie eliberaţi pe un teren de câteva hectare pentru a fi împuşcaţi în scop de agrement. Sunt destui ca mine care doresc violenţa şi în realitate nu doar la televizor. Pentru fiecare câine împuşcat vânătorul ar trebui să plătească 30 de euro. Astfel s-ar obtine bani pentru îngrijirea celorlalţi câini rămaşi în adapost care ar trebui să fie vioi şi sănătoşi pentru a face vânătoarea mai captivantă. Carnea câinilor ucişi ar putea fi donată sau vândută restaurantelor chinezeşti dupa un control sanitar-veterinar iar din pielea acestora s-ar putea face diferite articole de marochinărie. Deameni s-ar putea organiza şi o vânătoare non-letală cu bile de paintball unde câinii doar să sufere şi să schelălăie dar să nu moară.''

Nebunia de a reuşi

          

         Trăim vremuri nebune, cu patimă şi foc. Am ajuns să ne dăm în cap la fiecare colţ de stradă. Ne ţinem în braţe doar din dorinţa de a reuşi. În fapt, singurul adevăr demn de luat în calcul, într-o societate de consum, este monologul sorbit şi deghizat într-un dialog cu restul societăţii. Să fim serioşi, câţi vor să-ţi fie bine? Câţi simt cu adevărat că fac ceva pentru tine, fără a avea ceva ascuns care să-i determine să te ajute?

            Îmi este greu să cred în vorbe goale, în preoţi deghizaţi, în oameni ai cuvântului şi angelicului. În fond, dacă stau să mă gândesc, în goana asta după supravieţuire sunt aruncaţi toţi. Nimeni nu scapă. Fie că eşti sfânt sau diavol! Suntem nevoiţi să fim  răi, să tragem în dreapta şi-n stânga, suntem asupriţi să fim buni, milostivi, să ne dăm coate şi să zâmbim fals. Ce interesantă ar fi o lume dacă valorile s-ar inversa şi în loc de un salut am arunca câte o înjurătură! Măcar aşa am fi sinceri cu ce simţim. Cum ar suna: Bună ziua! Iar răspunsul: Du-te dracu’! Interesant, nu?

            Cele mai umile feţe ascund pete în ele; nu există nimic care să se compare cu aceşti falşi ipocriţi, cu modul lor mârşav de a spurca noeme, totul fiind doar o aromă bună de gustat şi de aruncat la closet. O să învăţăm să devenim aşi într-ale actoriei şi milostivirii, o să fim mai presus de toate şi, uite aşa, o să vânăm cu nesaţ! 

Să luăm viaţa în glumă?

            Cele mai iluminate minţi au spus să luăm viaţa în glumă. Evident, cele mai frumoase minţi văzute de mine, nu cele care se fac pe la facultăţi cu forţa şi cu idei pe de rost învăţate. Nu există nimic mai frumos decât să te investeşti în ceea ce nu este în programa şcolară, să te falsifici în faţa profesorilor, dar să câştigi în faţa ta. Cred că, în timpul facultăţii, nu am făcut niciodată ceea ce era cu adevărat în programă, mereu m-am legat de ceva, am încercat să fiu situat în paradigma respectivă, dar să aleg totuşi ceea ce-mi convenea.

            Cum spuneam, putem să luăm viaţa în râs, să ne descotorosim cu totul de cele ce sunt, să ne aruncăm în marea învolburată a deşertului şi să visăm cum nimeni nu o face? Aş vrea să putem, aş vrea să zburăm cu adevărat, să ne stingem într-o lacrimă şi să dansăm perfid întru-alta, dar mă tem că blestemul este mult prea mare pentru noi, viaţa este mult mai mult decât putem duce. Cele mai frumoase minţi au spus să luăm viaţa în glumă, însă ele, culmea, nu au reuşit niciodată. Au cochetat cu această idee, dar nu au pus-o în practică…Să fim oare mai mici decât ideile noastre? Să nu putem să schimbăm aşa-zisul dar cu care ne-am pomenit la naştere, în speţă, cel de purtători de viaţă? Viaţa nu este o glumă, ci o glumă bună, cum adesea am spus; ar trebui să o dezlegăm de şnurul ce o leagă şi să o purtăm în jurul nostru cu adevărat, să nu ne mai minţim că totul este frumos sau urât, să încercăm să aderăm la jocul de forţe ce se stârnesc în noi, să ne lăsăm duşi de ele şi să fim ca animalele, liberi şi totuşi prinşi în existenţa asta nebună.