Orice lacrimă sortită pieirii este făcută pentru oameni cu chip de monstru. Oamenii puternici, cei cu umeri laţi şi pumni fermi, cei care indică timpul cu pixul, sunt prizonierii propriei lor elasticităţi, a potenţei supreme de a pune totul împotriva lor. Pot aşa de multe şi totuşi puţine. În potenţă, aristotelic vorbind, orice individ îşi depăşeşte cusurul. În act, orice individ se unge cu o potenţă moartă. Nu există tărâm şi crepuscul de călcat în picioare, oricât de mult am vrea să credem în asta. Suntem mici, chiar dacă suntem mari, avem nevoi şi dispute, creştem şi chiar umplem cu semnificaţie orice pată avidă de răspuns, dar nu putem să mutăm munţi din loc, nu putem să erupem ca un vulcan dornic de răzbunare. Avem o limită înfiptă în pieptul nostru, în mănunchiul de oase ce pocnesc în noi.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Ne tot frământă întrebările care ascund ceva în ele, tot încercăm să răscolim sinistrul perfid al fiecărui gând în speranţa că ... -
Astăzi am citit cel mai frumos comentariu la un articol într-un ziar online. Recunosc, mi-au dat lacrimile de râs, dar omul merită ...
-
Nu cred că există ceva mai interesant pe pământ care să nu fie trădat de jocul dintre alb şi negru. Nu există o dualitate mai m...
4 comentarii:
Nimic mai mult? Și dacă, totuși primești mai mult? Sau mai puțin? Cum să știi exact cît? Unde să găsești un barometru pentru ce și cît meriți? Nicăieri, poate; pînă la urmă, nu poți decît încerca să te minți că, din ecuație, rămîi cu rezultatul...demn(?).
Si atunci, daca suntem mici, de ce unii primesc mai mult decat merita? Doar pentru ca ei se vad mari? :)
L@ nimic mai mult poate insemna si ''nimic mai putin''. barometrul e infipt in pieptul tau.
silvia@ primesc mai mult pentru ca tu vezi asa, pentru ei...primesc ce merita.
Trimiteți un comentariu