miercuri, 9 februarie 2011

Shakespeare - Neguţătorul din Veneţia: De ce este trist Antonio?


            Tristeţea lui Antonio este dată de lumea în care trăieşte, o lume pe care, culmea, o aclamă, fiind un neguţător cu un rol activ în viaţa Veneţiei. Antonio nu este trist pentru că are marfă pe mare, în cumpănă, cum ar spune Rilke, ci pentru că are un rol de jucat, un rol trist, cum adesea o aclamă, un rol ce nu poate fi perimat şi pus într-o traistă. Într-o lume contopită, precum o piaţă plină în stare de negoţ, oamenii nu stau să se gliseze genuin în spaţiul unei lacrimi sau al unui gând presărat într-o doară, ci caută, fără de întrebări, să rezolve cât mai eficient problemele vieţii cotidiene. Veneţianul nu stătea să se mire, să se ascundă după întrebări, ca apoi să-şi dea răspunsuri, el era sortit câştigului şi jocului stabilit de calendar. Cu alte cuvinte, lumea Veneţiei era ca o mare în care să scăldau doar cei pricepuţi întra-le rigorii prestabilite. Antonio are ochiul fenomenologului care stă la pândă, care vede jocul cotidianului şi ajunge să-l deplângă din chiar interiorul lui. În limbaj aforistic, situaţia ar arăta aşa: Suportă legea pe care tu ai propus-o![1] De fapt, pâlcul identităţii tristeţii lui Antonio stă agăţat de acest minuscul gând. Antonio conştientizează politropia omului, el simte în propria sa vâna tremurul măştilor deprinse cu care ne înhămăm la luptă, cu care ne dejucăm orice avans sau minciună.
             Ca un plăsmuitor ce se roade cu o întrebare, căutând totuşi un răspuns, Antonio ajunge să treacă dincolo de orice logică, fie că este calculatoare sau sentimentală, el ţine să se hărţuiască cu acel şir pe care şi-l aclamă. De aceea, în proiecţia închipuită de mine, Antonio va fi numit Plăsmuitorul, omul chemat de zeul Ianus, omul devenirii, al trecerii fenomenelor, omul ca o poartă într-ale viitorului şi trecutului, actorul[2] desenat de însuşi destinul pe care şi-l proclamă: ,,Am judecat/ Că lumea e o scenă, cu artişti. / Dar rolul meu e printre - aceia trişti.ʼʼ[3] Asemenea lupului de stepă a lui Hesse, Antonio ţine cu iscusinţă să-şi întreacă personajul, să-l aşeze într-o spaţialitate ce învinge dualitatea iniţială. În toată opera, Antonio este pus într-o negociere continuă de şanse, de la prietenul iubitor, la omul ars pe rug, la cel temător sau biruitor, aşa arată masca construită de cotidianitate, de fiorul adus în spaţiul cauzalităţii sale. Şi atunci, ceea ce ne frământă cu adevărat este conturul acestui om, al măştilor care se revarsă tacit în el. Cum arată portretul plăsmuitorului? De ce este el trist? Cum se desenează drama?
            De fiecare dată tindem să căutăm ascunsul în orice. De fapt, căutăm ceea ce se lasă mai greu de găsit. Fără o astfel de aplecare, viaţa ar fi banală. De pildă, actorul care se pierde zilnic în treburile cotidiene simte o nevoie acută să iasă din tipare, să se scotocească prin buzunarele umile şi să strige: am reuşit. Umblăm şi ne jucăm, iar dansul ne este străin când descoperim că ştim ce vrem. Şi atunci, de ce să nu avem parte de o nouă provocare? Grecia antică avea şi are valoare pentru că se scălda în tragic şi dans. Mai exact, rolul omului în viaţă, rolul actorului, care spune că este om, este o necunoscută, care tinde spre o mare necunoscută. Sincronic cu frica de sine şi cu avântul nostru de a culege noi informaţii, care au scopul de a ne arunca în ambiguitate, stă acel fior care ne incită spre un mare nimic - acesta este cântul omenirii: o nouă provocare. Dramatismul, astfel derivat, apare ca o simplă necesitate ce ţipă sacadat din frustrările noastre meschine. Punct şi de la capăt. 
            Totuşi, ce este, până la urmă, dramatismul? Cum apare el în lumea lui Antonio? Nu este, oare, el, ceea ce zâmbeşte laconic la colţ de stradă? Dramatismul este provocat de Antonio, el ţipă din necesarul timidităţii şi al pasiunilor draconice pentru căţărat. Escaladăm viaţa precum munţii, aş spune, urmărindu-l pe Shakespeare. Dramatismul se naşte din banal, din ceea ce pâlpâie încet, aproape deloc, din tăcere. Şi de aceea, dramatismul este privit ca ultimul infractor care năvăleşte prin surprindere în viaţa noastră. Şi, uite aşa, ne seduce. Noi îl cucerim, îl ademenim cu profilacticul vieţii noastre, încât ne împinge. Adrenalina dramatismului reprezintă punctul maxim, focul care pocneşte, petele care fac posibilă transvaluarea tuturor mecanismelor pertinente din viaţa noastră. Mai mult, dramatismul apare tocmai acolo unde nu este culoare, în locurile nepătate de haos. Însă, adrenalina dramatismului este doar un pretext pentru esenţa vieţii noastre. În fapt, tristeţea lui Antonio ne priveşte pe toţi, este o problemă ce trece dincolo de orgoliul exegeţilor avizi de răspunsuri abstracte, este o căutare veşnică, dacă ar fi să facem apel la gândirea nietzscheană sau un gând ce se dă ascunzându-se, urmărind linia heideggeriană.
           






[1] Patere quam ipse fecisti legeni 
[2] „I hold the world but as the world Gratiano, / A stage, where every man must play a part, / And mine a sad one“ (p. 28).
[3] Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, Pandora-M, 2003, p. 29. 

6 comentarii:

Zina spunea...

O concluzie simpla/simplista : fara dramatism ne-am plictisi !

Unknown spunea...

Am alergat alaturi de Bassanio in urma cu cativa ani. Am trait toata povestea din culisele unui teatru fara scaune. Antonio este formidabil dincolo de orice cuvant. Am tresarit cand ti-am vazut postarea. Te imbratisez cu drag!

George Colang spunea...

Zina@ Deci, suntem victimile propriei noastre vanitati!

George Colang spunea...

amuleta japoneza@ Ai alergat prin piesa:)Este formidabil!

Elza spunea...

deci era trist Antonio. aha

Kovacs Alex spunea...

Interesant