Cum să-i împaci pe cei care ţin la tine?

         M-am tot săturat să gândesc eu şi pentru alţii, să mă tot pun în pielea lor, să încerc cumva să-i salvez de la înec, de la propria lor amăgire. Poate că în conştiinţă se ascund cele mai de temut himere, poate de acolo se trage şi testamentul fiecărei lacrimi, dar chiar şi aşa, nimic parcă nu şterge dorinţa de a-i împăca pe toţi, chiar şi pe cei de neîmpăcat. Până la urmă, în ecuaţia asta misterioasă nu există vinovaţi, există doar soluţii de moment, pansamente de pus acolo unde se amestecă indolenţa cu doleanţa de a fi cucerit de nimeni şi de nimic. Dacă am avea pârghii, dacă am apăsa pe ele, aşa cum ne învaţă umila psihologie, poate că ne-am descărca la propriu de toate vocile care se ascund în noi. De fapt, nu zgomotul ne omoară, ci cântul, sonorul melodios al durerii, ochii lor, ai celor vinovaţi, ai nemernicilor de plâng neîncetat în capul tău.

            Oamenii nu pot fi împăcaţi, nu pot fi struniţi, oricât am încerca, unii chiar îşi doresc suferinţa, chiar şi-o toarnă în paharul sorţii, în clar-obscurul pigmentat cu nuanţe de venin. De ce aş suferi şi eu pentru amărăciunea lor? De ce aş fi părtaşul propriilor lor vicleşuguri? De ce nu aş putea să fiu un simplu egoist, să trec peste toate? De ce ar trebui să am eu remuşcări pentru ale lor oceane? Prea multe cuvinte, prea multe tornade, toate parcă ascuţite, purtate împotriva celui care se face că nu suferă. Cine suferă? Cel care spune că suferă, sau cel care nu spune? Există un termometru al focului dintre oceane? Putem noi să ne stăpânim cu adevărat? Să lăsăm totul, să las totul, să-mi spun că nu sunt vinovat pentru ei, să-mi spun că nu am cum să iubesc, dacă nu iubesc? Nu pot, nu am de ce să justific, de ce să mă ascund, nu mă pot împărţi în mii de oceane, nu-i pot mulţumi pe toţi, nu am cum, şi nu am de ce…

 Continuarea discontinuităţii: şi tu nu ţii la ei…

A umple spaţiul

       Mi-am dat seama de un lucru, asta până când o să-mi dau seama că nu este aşa, chiar de este aşa, oricum, nu contează. Orice ar fi, să nu uităm maxima asta: ,,Nimic nu contează.“ Poate că sună ciudat, veţi spune, dar sunt momente în viaţa noastră, şi aici cred că putem să ne luăm toţi în braţe, să fim de acord, când simţim că nimic nu contează. Chiar dacă iubim al dracului de mult, chiar dacă escaladăm Himalaya, chiar dacă ne îmbătăm cu apă rece, nimic nu contează, nimic nu are valoare. În fond, am impresia că nimic nu se desăvârşeşte în vreun fel, că nu există niciun impediment care să fie cu adevărat adevărat, să ne condimenteze cumva, să ne apuce de mână, chipurile, să ne seducă în vreun fel, să ne înduplece cu mărinimia aia mare din noi. Nimic! 

         Aş fi vrut să mă trezesc cu un strop de putinţă, să pot să-mi torn singur o rază de soare în pahar, în timp ce mă sprijin pe coajă cu alai de mure, să mă trezesc şi să amorţesc în propria mea baie de neputinţă, să-mi zidesc himerele şi să le judec eu pe ele, să mă netezesc aşa cum notele se adună într-un fascicul de lumină, să plâng şi totuşi să strâng ceva în mână, să-mi pot spune că există o iluzie adevărată, crezând totuşi în distincţii şi norme epistemice, să mă falsific şi totuşi să mă regăsesc, oameni buni, să mă regăsesc…

             Cu cât ajungi să te minţi că înţelegi lumea, cu atât ajungi să te vinzi şi mai mult viselor, aproape direct proporţional, să-i spunem. Nu există nimic, pentru că Nimicul este cu mult mai mult decât putem duce, apasă aşa de mult, e aşa de spaţios, de strident, ca o vampă ce se vinde pentru o pâine, aşa e nimicul, gol şi totuşi plin cu deşertăciune!