Este iubirea o formă sofisticată de egoism?

Categoric! Nu! Deşi foarte mulţi cred asta. Ce-i drept, acum, la nivel de turme, iubirea este egoism. Nu poţi să-i ceri lui Dorel să iubească sincer când el înţelege prin iubire posesie, iar lui Leana să înţeleagă că gelozia e o formă de egoism, nu de afectivitate. Să nu uităm, leul iese la atac abia atunci când simte că femela este curtată de un altul. Până atunci, stă pur şi simplu, nu face nimic, nu vânează, stă la pândă, pentru că gena egoistă, a la Richard Dawkins, nu-l lasă să cuprindă decât în spiritul posesiei orice formă de afecţiune.

Iar turma, pe principiul că toţi îşi găsesc iubirea la colţ de stradă, este celebru aici paradoxul meu cu privire la cantitate (Cum se face că în cutare oraş x îşi găsesc iubirea peste jumătate din cetăţeni fix din acelaşi loc?) nu are nevoie să se frământe cu privire la iubire, doar totul este posesie! Şi e facil, e foarte simplu, nu e deranj deloc, e la îndemână să „iubeşti” aşa!

Ei bine, pentru restul, câţiva, iubirea nu înseamnă egoism. Este, dacă vreţi, forma cea mai sofisticată de altruism. Şi asta pentru că omul înţelept ştie când să renunţe dacă simte că iubirea nu-i este împărtăşită, ştie că nu totul se reduce la dorinţă, posesie, învaţă să piardă şi este sincer. Şi din păcate, din idealismul lor îşi hrănesc orgoliul toţi cei care chipurile vor să iubească. De ce? Pentru că „vor să iubească”, adică îşi proiectează un fel de a fi al iubirii, trasează un plan şi o rezolvare în spaţiul unei persoane, iar aia poate fi oricine, e doar o chestie de logică şi de moment, înlocuieşti x cu y, scenariul e la fel, deci iubirea nu este alterată. În fapt, închipuirea, dorinţa, cum spunea Jose Ortega y Gasset, nu este trunchiată, iar butaforia astfel ajunge la rang de veneraţie.

Citeşte mai departe http://www.georgecolang.ro/2014/07/este-iubirea-o-forma-sofisticata-de-egoism/

Neputinţa

Cine sapă groapa altuia, cade în ea...

       Căutăm, căutăm! Descoperim şi încercăm să ne facem înţeleşi. Alergăm şi dezvelim pietre, le dăm sens şi ne înhămăm cu ele la drum. Dar în drumul nostru, în cearta noastră cu soarta, stă mereu o pisică care zâmbeşte anost. Faţa ei este nestinsă, parcă înfăşurată cu iz de moarte. Pisica neagră este neputinţa, traiul care încetează să mai vieţuiască în tine. În foamea cu care cerşim dragostea se găseşte şi valul ascuns al neputinţei. Nu poţi să atingi culmi înalte fără să te uiţi la deşertul prăpastiei care zace în tine. Nimic în lumea asta nu se face doar cu zâmbete şi flori. Aşa că, în cele din urmă, în orice reuşită se găseşte şi o himeră. Neputinţa este caldă, îţi dă impresia de sălaş, de apropiere, totul fiind prefăcut cu migală, dictat până la ultima suflare de nebunia noastră de a ne da bătuţi. Este mai uşor să fii comod decât să aştepţi în ploaie. Este mai cald şi mai sigur să aştepţi decât să iei. Neputinţa nu este o armă, cum ar spune unii, ci un scut care te fereşte tocmai de nevoia ta de a fi om. Animalul-om, în încercarea de a corupe, alege şi varianta mai puţin corectă, de a se lăsa pradă, pentru a putea la rându-i să seducă. Însă, ceea ce nu poate înţelege natura noastră este fâşia care ne separă cu adevărat de noi, de ceea ce ne este propriu. Omul nu uită niciodată când are ceva de câştigat, dar uită mereu să lupte pentru un premiu. Neputinţa derivă din jocul prim  de a ne purta prin lume. Din profilacticul care ne învăluie şi din instinctul de conservare, acel miez care stă pitit şi într-un câine, am ales de cuviinţă că este mai facil să dormim decât să luptăm pentru fiecare pietricică. Am inventat şi mecanisme de neputinţă care ne pot pune într-o lumină cerească. Toţi dobitocii care critică şi care sunt invidioşi au în ei cultul suprem al delăsării. De ce să vrem ceva de la noi când este mai uşor să vedem ce este dincolo de gard, să ne uităm la vecina noastră de celulă şi să strigăm: Nu e bine ce faci! Din frustrarea propriei neputinţe se nasc şi cele mai mari războaie. Omul slab se luptă cu oameni. Omul puternic se luptă cu idei, doctrine. Nietzsche a înnebunit pentru că a vrut să dărâme creştinismul, şi nu să-i omoare pe toţi creştinii în parte, cum ar face un fanatic care ar pune o bombă. Asta este diferenţa care separă puterea de putoare. În viaţă, cel mai uşor lucru este să critici, să pui foc pe o casă. În schimb, să încerci să o construieşti, mai greu, chiar dacă e greşită, chiar dacă o faci strâmb, fără perspectivă, casa aceea este un etalon care te poate propulsa sau te poate sucomba. Să te investeşti în ceva este cel mai frumos lucru pe care îl avem noi ca oameni. Să dărâmi din neputinţă şi din invidie este cel mai precar şi gregar fapt pe care îl poate face oricine, chiar şi o maimuţă.


Offshore ascultă: 

Înainte de toate suntem oameni…

       Tot aud şi văd poveşti cu tot felul de oameni care devin supraoameni. Odată cu autonomia individului, s-au sporit şi temerile care fac din om o nouă marionetă. Odată cu moartea lui Dumnezeu, omul a început să caute principiul, să se întoarcă la acea perioadă a principiilor pe care numai grecii o adulau. Omul nu poate să trăiască fără de Zeu, mintea sa este construită să vadă cauzal totul. Chiar şi atunci când nu există cauzalitate, noi tot ne dorim cu ardoare să existe ceva care să mişte toate trucurile. 


Trebuie să fie un băţ care să fie învârtit într-o apă. Trebuie să existe o persoană după care să suferim. Trebuie să avem o boală ca să putem să ne hrănim. La limită, totul e configurat în spaţiul sacrului. Avem nevoie de Zeu, altfel focul ar lua-o la fugă. Noaptea ar deveni o cazarmă cu demoni, plină de legi nescrise, gata să ne frământe întru-totul şi cu totul. Astfel, am ajuns să creăm personaje, supraoameni, chipuri perfecte, proiecte care să ne arate că suntem mai aproape de divin. 


Ca orice alt animal care se joacă cu prada, omul, din egoism, a inventat şi Raiul. Nu frica de moarte ne face să fim arţăgoşi, ci modul egocentric de a privi lumea. Totul este o rană dacă nu exist eu! Aşa arată imperativul care ne ghidează spre luptă. O luptă acerbă, dar oarbă, căci totul este cuprins de furie, şi nu de gând. 




Citeşte un articol. Click aici.