Se afișează postările cu eticheta dramă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dramă. Afișați toate postările

marți, 13 iulie 2010

Dramatismul plăsmuitorului (part 2)











        În spatele scenei, ceea ce mişcă în jurul nostru este doar voinţa slabă. Ce vreau să spun? Termenii în care se scaldă existenţa noastră se reduc la frică şi timiditate. Dar, cum spuneam mai sus, de aici răsare soarele dramei. Viaţa pe scenă este construită în aşa fel încât să ne uşurăm modul cotidian de a fiinţa. Asta e. Cred că nu există om pe pământ care să nu aleagă comoditatea în dauna muncii. Deşi sună ciudat, lenea este mai aproape de noi decât ar putea să fie munca. Oamenii, dacă ar putea fi prinşi toţi într-o poză, ar arăta precum căscatul unui leu care stă întins într-o zonă sâcăitor de toridă. Tot aşa, drama apare atunci când te hotărăşti să ataci. Până atunci, lenevim, suntem comozi, ne scăldăm în baia ascunsă a dramei noastre. Şi, uite aşa, ne aruncăm, ne proiectăm spre un mare nimic. În fond, totul se reduce la nimic. Spunem că facem greşeli şi că nu ştim ce este cu noi aici. Avem ţeluri de atins şi, mai mult chiar, avem nevoie de noi. De fapt, totul se reduce la noi.[1] Astfel, lumea devine scena noastră. Aici avem de a face cu tot felul de personaje care nu se supun tacit cerinţelor noastre. Toţi vor să ne fure ceea ce avem mai scump, tinereţea, blândeţea, iubirea, fericirea, orice… Şi, uite că ajungem iar la problema existenţei noastre: viaţa ca  procedeu scenic  dramatic.






[1] Nu suntem în stare să ne scriem propriul jurnal. Nu putem să ajungem la noi şi astfel creăm un nou început din chiar momentul fiinţării noastre. Un jurnal ar trebuie să reprezinte acel loc în care se strâng toate frustările nostre, toate răspunsurile ascunse şi nevăzute, orice, chiar şi nimicul împăturit sub măşti. Şi, uite că acum scriem, ne ascundem iarăşi sub aceste rânduri, sub tot felul de aparenţe şi frustări meschine. Încercăm să găsim omul din noi sau, cel putin pentru o clipă, actorul care a rămas sedus de ipoteza singurătăţii.  Nu fugim de lume, nici ea de noi, dar totuşi simţim că ne învelim cu o pătură goală.

duminică, 6 iunie 2010

Fără tine

    
      În albastrul care se contopeşte arţăgos spre mine se găseşte un liant. Nimeni nu deţine puterea sau focul cu care taie cuţitul, poate doar nevoia de a te pierde în braţele lui, acele himere care zidesc cu fior o lume fără de fior. Alergăm o viaţă întreagă după poezii, ne plimbăm ca nişte monştrii păcătoşi şi adulmecăm orice speranţă ce tinde să ne apară în faţă. Simt mirosul ierbii, ţin minte când mă jucam în copilărie, totul trebuia să fie diferit. Poate că şi, acum, acest gând mă ucide. Mă gândesc, în viaţă nu te seacă nimeni decât propria ta persoană. Nu există un munte sau o avalanşă mai mare decât propria ta conştiinţă, acel far care cerne între bine şi rău. Nimicul a fost, din punctul meu de vedere, mereu, interesant. Toţi spun că au ceva concret în mână; sincer, nimeni nu are nimic, nu există o certitudine mai mare decât propria ta incertitudine cu care te porţi prin lume. Există, totuşi, voinţa, cea care guvernează, academic sau formal, orice mişcare. Atât. Restul depinde de noi şi de un gram de noroc care răsare, culmea, tot din mireasma cu care te laşi vânat de viaţă. O inimă se cucereşte când este deja cucerită. Nu trebuie să existe vreun lucru voit, doar un fior şi o întâlnire. Ca să iubeşti nu ai nevoie de poezie şi de trucuri, ai nevoie sa fie…


Offshore ascultă:


vineri, 4 iunie 2010

Cine strigă? Iubeşte-mă!?

      
           Era o melodie care spunea că toţi avem nevoie de cineva pentru a iubi. Logic, ca să ţii un coş de mere în mână, trebuie să ai un coş de mere. Dar, oare nu este trist să culegem roadele unei idei răsuflate? Să ne propunem, chiar şi inconştient, că există un-cineva fără de care va fiind totul mai trist? Nu zic că nu suntem slabi, suntem chiar fără de suflet dacă stăm să ne gândim că nimic nu ne aţâţă mai mult decât ideea supremă de iubire. Şi, uite aşa, culegem, ne lăsăm duşi de val şi ţipăm. Să fie, oare, egoismul din noi aşa de mare încât să nu ne mai lăsăm cuprinşi de această teamă? Deşi sună sinistru, iubirea nu este decât un scut aşezat împotriva morţii. Nu avem alte arme, nu avem nimic care să ne scutească de lemn şi de pământ. Oricum, din frică de moarte avem, cam tot ceea ce avem, de la mesaje obscure, la trăiri aşa zise autentice şi îngeraşi pe stele. Nu cred că o să caut niciodată o persoană constipată, genul de om profilactic, cel care sughiţă de fiecare dată când vorbeşte. Nu avem nevoie de ghete ca să mergem prin apă, pur şi simplu o facem, ne lăsăm duşi de ispita care ne arată că suntem inutili în dansul ce este pricinuit de moarte. Aşa că, poftă bună, coliva se serveşte cu frişcă, şi niciodată cu salivă. 

Offshore ascultă: 

joi, 27 mai 2010

Gândindu-mă la tine

      Pierd vremea într-o cuşcă ce urlă tacit în mine. Sinceritatea nu este bună, ea nu are culoare şi nici râvnă, aşa că mă las sedus de nişte litere care mă mint cu calm. Ascult muzică şi mă dezbrac de orice cuvânt care mă înfăşoară. Timpul este un pion care scutură regina de coarne,  răstoarnă valori şi pune munţi în loc de ceruri, tu eşti un timp mort care putrezeşte în mine lăsând anecdote criptice şi culmi ce ţin să fie greu de atins. Ştii că orice om are o vestă care îl separă de restul? Chiar dacă suntem legaţi de mâini şi de picioare, chiar dacă sălăşluim, cum ar spune Heidegger, avem, totuşi, un glonţ care ne strecoară de orice altceva, de altcineva. Glonţul meu este în tine, rana este cea care vindecă orice străpungere presărată de timp, sânge şi ghimpi, pentru a putea spune, acum: totul este bine. Scriu şi zidesc gânduri, nu asta spune Platon, şi mai târziu Nietzsche? Ştiu că mă asculţi în taină, eu fiind oglinda în care s-au spart toate visele tale. Te-am învelit cu deşertul meu!  

vineri, 14 decembrie 2007

Caz


     
      Acum 3 minute nu știam că o să te pun pe foaie și totuși am găsit un rost în putință, am reușit. Am început cu primul rând și am văzut că am probleme. Dar, de fapt, toți avem probleme! M-am gândit că al doilea rând o să spună ceva nou, dar nu am găsit nimic care să-mi arate asta. Acum, că tot veni vorba, viața e plină de probleme. Unii le văd mari, alții, dimpotrivă, le văd așa cum vor să le vadă. „Toți au probleme, dar“, ar spune unul, „nu ca ale mele“. Unii nu găsesc fericirea, alții nu au viață, prostii... Nu înțeleg, de ce dramatizăm? În fața cui ne justificăm viața?