Speranţa moare ultima

          Am impresia că aşa arată dictonul nefericitului care îşi caută cu acurateţe o ultimă izbândă. Însă, dacă mă gândesc mai bine, nici nu ştiu ce ne ţine cu adevărat în viaţă. Dacă speranţa moare ultima, atunci realitatea apare prima, căci speranţa nu este nimic altceva decât o iscoadă, o iluzie, nu e nimic pavat pe ea, doar incertitudine şi fugă de concretul situaţiilor în care am fost aruncaţi. Şi atunci? Unde ajungem? Nu ajungem la una dintre cele mai cutremurătoare idei, că viaţa în ansamblu este întreţinută de o mare iluzie, minciună, că nimic nu este serios cu adevărat, poate doar ispita care ne face cu ochiul. Viaţa este minciună, şi de multe ori preferăm să o fentăm, iar în aceeaşi măsură să ne supărăm pe ea. Cu toate astea, noi nu vrem să fim păcăliţi, noi ne dorim doar să învingem, să ştim că am ales calea cea mai ispititoare.

            Spunem că ne dorim linişte, dar căutăm cu nesaţ să dansăm în miez de noapte, ţinem să ne furăm şi cele mai uşoare gânduri, chiar cu preţul de a trece dincolo de orice bariere, chiar şi de cele mai nalte-culmi, de cele mai ascuţite intenţii. Murim de foame, încercăm să fim perfecţi, să arătăm cum arată perfecţiunea, să avem buze frumoase, păr alunecos şi trup de fructe. Uităm de firavul ce stă pitit în noi şi ne avântăm pe drumuri nespuse, apuse, alunecoase, totul cu scopul de a strânge şi ultima pată de adevăr din noi, dar nu avem ce strânge, nu avem ce prinde, poate doar iluzia pe care am alimentat-o cu atâta nevoie şi deranj. Speranţa nu moare ultima, noi murim înaintea ei, noi ne căsăpim fiecare mişcare cu dispreţ şi totuşi cu un soi de reuşită. Omul, un ignorant cu ifose, un trişor într-o lume plină de trişori. 

Pentru ce luptăm?

            Ne trezim în fiecare dimineaţă şi ne uităm în oglindă. Acolo, în locul cel mai anost, în oceanul plin cu iluzii, găsim scânteia care ne va ţine de mână, ne va da puterea şi sărutul lumii în care trăim. De fapt, orice început de zi este ca un început de viaţă, ca un subtil dans ce ne înfăşoară cu o iluzie. Orice nouă zi este un avantajos teren ferm, un loc măcinat de iluzia că ieri a fost mai prost, că azi va fi mai bine, că orice am privi în urmă va fi cu mult mai urât decât începutul răzleţ şi inconştient al prezentului nostru. Spun „va fi“ pentru că prezentul strânge trecutul şi viitorul, însuşi el fiind cel care ne scapă. Prezentul este un joc inutil între o clipă trecută şi una ce urmează a fi. Un frumos statut, ţărm, un piedestal ce ne obligă să trăim în picioarele noastre. Paradoxal, trăim prezentul, dar niciodată nu-l simţim cu adevărat, niciodată nu-l prindem de coarne, nu intrăm în deşertul lui alunecos.

            Suntem obişnuiţi să privim trecutul cu durere, poate cu dispreţ, să negăm alegerile făcute, să nu ne mai uităm în spate. Inclusiv atunci când ne fulgeră un gând frumos din trecut, ţinem imediat să-l iradiem, aproape instantaneu găsim o săgeată să-l facem praf, să ne spunem că acum putem să reglăm totuşi totul, că, orice ar fi, prezentul trebuie petrecut, dansat, luat în braţe. Ceea ce de fapt facem nu este nimic altceva decât a face loc în peisaj speranţei. Altfel, ea nu ar fi posibilă. Dacă nu ne-am uita critic în spate, nu am putea să privim înainte, nu ne-am agăţa de ceva cu atâta foc. Minciunile, astfel, se construiesc şi se clădesc cu vervă şi spirit de regularizare contabilă. Nu ne mai necăjim, ne lăsăm prădaţi de ceea ce va fi, iar ceea ce va fi…va fi, culmea, la fel de prost ca ceea ce a fost. Evident, pe moment, nu simţim, suntem prea ocupaţi cu faptul de a fi vânaţi şi seduşi de speranţă. Când a apărut acel dicton futil cu „speranţa zilei de mâine“ exact atunci s-a spus, s-a desfătat rolul cauzal al inerţiei. Simţim că plutim, şi totuşi călcăm în picioare apa, mergem pe ea, suntem deasupra marşului şi goanei, căutăm şi sperăm, simţim şi, uite aşa, trăim.  

Gloria victis!

       Mă bucur când văd că sunt oameni care reuşesc, dar mă întristez să văd că acei oameni nu mai găsesc esenţa alegerii pe care au făcut-o sau au luat-o cândva, când văd că nu se mai regăsesc în reuşita lor. Aici intră toţi oamenii care au vise să plece din ţară, să iubească cu toată fiinţa lor, să fie ascultaţi şi tot aşa. Putem oare să luăm decizii cu adevărat? Să cântărim cenuşa precum vântul? Sau să găsim liantul care separă focul de fiinţă? Mie-mi este greu să aleg o pâine, dar să construiesc un castel? Până la urmă, suntem obligaţi să cerşim un rol, orice tip de rol, născocit de viaţă sau de noi, dar să ne ducă precum cocorii avizi de libertate. 

      În lupta cu incertitudinea stă întotdeauna un fum la fel de neclar ca focul.  Minciuna este cea mai adevărată iluzie, căci ea ne poartă spre un spaţiu care altfel ar fi fost închis, de asemenea ne duce spre un noi, spre un ţinut ascuns ce tinde, acum, să devină viril, potent. Virginitatea a fost întotdeauna un vis pentru un pervers, dar ţinutul conturat de însăşi proiecţia iluziei noastre? Ce vrem în fapt? Să luptăm cu nenorocul hărăzit de profilacticul alegerilor noastre sau să fugim precum mieii după un leu? Nu există reţetă în spaţiul omului, nu există un gigant ideatic care să se gliseze genuin în obştea conştiinţei noastre, ci un minuscul petic de speranţă în calea la fel de naturală de a fi poziţionat în spaţiul morţii. 

      Omul nu are nevoie de psihologie ca să se apere de el. Nu are nevoie de psihanaliză sau alte prostii, are nevoie să ştie că este precum vântul, că orice alegere îl poate ridica pe un munte şi îl poate îngropa sub un munte. Omul are nevoie să ştie că nimicul joacă un rol important în nimicnicia noastră. Omul are nevoie să ştie că mizeria nu se ia, se poartă cu fală prin lume. Tot aşa, să ştim să zâmbim, să ne purtăm precum valul, cel ce umple viaţa cu himere. Cum ar fi marea fără de sare? Cum ar fi sărutul fără de minciuna? Nimic din ceea ce ne compune nu stă să ne pună pe un tapet vizibil – lumea noastră egoistă este o proiecţie ce tinde să ne fie străină, la fel de străină ca visul ce urzeşte tapetul existenţei noastre. Totul este îmbâcsit şi întortocheat când e vorba de om!

Iubirea artificială

             Poţi să iubeşti cu toată fiinţa ta până la sfârşitul vieţii? Poţi să crezi cu adevărat în una dintre cele mai mari incertitudini? Sunt curios să aflu care este succesul care mână o asemenea reuşită. Când eşti cu cineva, uiţi cu tărie de ceilalţi, ba chiar, nici nu-ţi pui problema în felul acesta. Eşti aşa ocupat să te scufunzi în adâncul relaţiei încât ajungi să uiţi cu nepăsare de orice. Nimeni nu o să-ţi fure gândul atunci când iubeşti. Vei fi atât de ocupat încât o să uiţi inclusiv de propria ta persoana. Ce-i drept, orice relaţie autentică sucombă personalitatea celor doi războinici. Şi, uite aşa, ajungem să ne lăsăm cuprinşi de nesaţul relaţiei care cere, aproape mereu, un nou sacrificiu. Te trezeşti pus în faţa celui pe care-l priveşti, cu dorinţele şi speranţele tale. La fel, partenerul tău se lasă vrăjit de mirosul subtil ce se naşte din dorinţă. Amândoi construiţi un teren ferm ce pleacă de la nişte premise ascunse. Când două persoane se întâlnesc şi ajung să se cunoscă, miracolul ce se naşte apare sub forma unei metafore de ordinul ocrotirii. Fiecare caută, în felul lui, să-i cuprindă mână celuilalt. Cei doi se ajută, fermitatea trebuie condusă şi deschisă, ea nu se naşte din incertitudinea concursului de împrejurări. De aceea, orice început este frumos şi simplu. Noi ascundem caracteristicile persoanei dorite sub valul speranţei. „În speranţa că“, „poate că“ – aceste formule au rolul de a întreţine acel teren ferm care este clădit pornind de la nişte premise obscure. În logica de ordinul unu, logica predicatelor, aceste formule sunt denumite asumpţii. Ele au rolul de a aduce ceva nou, de a stimula un lucru ferm, de a colora raţionamentul. Însă, pentru a putea fi valid un raţionament, ar trebui ca asumpţiile ce au fost asumate pe parcursul jocului să fie eliminate şi deci, să rămânem cu ceea ce aveam înainte, adică, cu nimic. Cam aşa stau lucrurile şi aici, după ce am constatat că persoana de lângă noi are nişte calităţi psihosomatice mirobolante, tindem să dăm înapoi, vrem să întoarcem pe toate feţele ceea ce am scormonit deja, pentru că totul a fost întreţinut artificial până în acest punct. Aşa arată momentul în care constaţi cu stupoare că nu mai are brațele sau ochii aşa cum îi vedeai, că hainele sau ceea ce spune nu mai sunt aşa de scumpe, ci ieftine, poate prea ieftine pentru tine, cel care se uită cu un ochi critic şi care zâmbeşte...plângând acum.