De cand au inceput astia la televizor sa-l invoce pe Platon, am inceput sa-i acord si eu mai multa atentie. Nu de alta, dar cred cu tarie ca filosoful avea mult mai multe pe cap decat sa rezolve nu stiu ce probleme cotidiene. In aceeasi masura, il frecventez cu placere si pe Kant. Mai ales ca, odata cu nebunia aceasta cotidiana in care descoperim furturi de zeci de milioane de euro, devine, culmea, actual. Sa nu uitam totusi intrebarea lui Kant - "Cum ne putem astepta ca dintr-un lemn atat de stramb sa fie cioplit ceva cu desavarsire drept?"
Cum putem? Ei bine, tot Kant ar da raspunsul! Prin datorie morala, prin apelul facut la deontologie. Sigur ca omul, in prima instanta, este "profan”, insa tot "umanitatea” din el este sfanta. Si atunci, cum impacam aceasta antinomie? Adica, barbaria este in centrul proiectivitatii umane, insa tot acolo se gaseste si calea spre izbavire. Ce alegem atunci?
Sistemul de drept, daca nu ar exista oameni moralmente vorbind, drepti, nu ar putea sa dainuie, sa existe ca atare. Ceea ce ne indica oarecum o perspectiva pozitiva. Este in natura noastra sa fim invidiosi, vanitosi, corupti, vezi Platon - nu acela expus la televizor - dar tot in noi se afla si cheia pentru aceste probleme. De vina pentru acest raspuns este tot Kant.
Si am reusit. Legea este un raspuns la tot ceea ce se afla mai macabru in noi; da, in noi. Caci, da, tot noi suntem canibali, tirani, criminali in serie. Tot noi ne indragostim de cadavre si violam tot ce prindem. Tot noi masacram cu zambetul pe buze. Si tot noi, ca in orice comedie meschina, ne prefacem ca suntem morali, drepti, onesti.
Ce am avea de pierdut? Ei sigur ar avea ceva de
pierdut! Nu de alta, dar sunt ţări în lumea asta care aplică o astfel de
corecţie. Sigur că e vorba de o castrare chimică, dar mai contează? Uneori
lucrurile trebuie să fie mai ferme, iar România parcă duce lipsă de fermitate.
Şi în politică, dar mai ales în plan legal! Să ne gândim doar la faptul că
aşa-zisa înăsprire a Codului Rutier a devenit o glumă bună. E suficient să
latre doi căţei prin presă şi imediat se iau decizii în „favoarea
cetăţeanului”. Nu cumva să pierdem nişte voturi, nu?
Cazul violatorului din centrul Bucureştiului este
destul de tranşant. Pe lângă faptul că autorităţile, „organele” nu şi-au făcut
simţită prezenţa, mai aflăm că violatorul a fost eliberat pentru bună purtare.
Conform psihologilor, era un bun orator şi relaţiona într-un mod desăvârşit cu
cei din jurul lui. Aş spune, mai ales
acum, la propriu! Relaţiona destul de bine. Şi pentru că relaţiona aşa de bine s-au gândit că o poate face şi la prezent.
Ceea ce a şi făcut! A ieşit la o plimbare prin centru şi a început să
relaţioneze! Evident, avândul cuţitul în mână.
Scopul legilor, în ultimă instanţă, este acela de
a da un exemplu. În acest fel, factorul normativ
nu-şi pierde din consistenţă, ci devine mai amplu, mai apăsat, deci mai sigur,
mai bine clădit. În primul rând, într-o societate ne dorim să nu apară
evenimente barbare. Şi ca să facem asta, forţăm nota din punct de vedere legal.
Întindem aparatul normativ cât mai mult. Şi tindem evident spre deontologie,
deci spre ideal.
Artistul este cel care exprimă adevărul absolut în formă artistică. Deci, exista un adevăr absolut, iar arta are capacitatea de a exprima, în formă sensibilă, absolutul. În ce măsură gândirea filosofică contribuie şi se regăseşte în artă? Impresioniştii sunt influenţaţi de cercetările lui Bergson. Cubiştii – revenirea la gândirea pitagoreică. Kant pleacă de la ideea că fiinţa umană este limitată și, astfel, cunoaşterea umană este limitată. Astfel, ideea de absolut este relativizată şi adusă pe pământ, din punct de vedere epistemic, ca idee a raţiunii umane. Rezultă că realitatea obiectivă absolută este recunoscută ca indemonstrabilă, iar Kant este un precursor a lui Nietzsche, cu Dumnezeu a murit. Problema demonstraţiei existenţei lui Dumnezeu nu mai interesează gândirea umană. Pe de altă parte, în măsura în care Kant afirmă ca avem o cunoaştere limitată, el mai invocă şi ideea că, prin cunoaştere, se dă autonomie sensibilului şi cunoaşterii de tip sensibil. În final, această cunoaştere, afirmă el, este non-conceptuală. Pentru artă, este deja importantă recunoaşterea ca formă de cunoaştere. Kant nu afirmă că prin artă putem ajunge la o cunoaştere de tip epistemic. Astfel, arta are de câştigat, iar prin recunoaşterea acestei autonomii, Kant ajunge la judecarea de gust ce se bazează pe o antinomie – este, pe de o parte, subiectivă, iar pe de altă parte, are pretenţia de obiectivitate. Avem astfel o judecată de tip determinativ (de la universal spre individual) şi una reflexivă (porneşte de la individual şi are pretenţia de universalitate). Kant reuşeşte să pună în mişcare o serie de idei, un mod făuritor, care se scoate de sub făgaşul rigidităţii.
Hegel încearcă să restaureze absolutul. Arta, din perspectiva câstigată la Kant, acum, este reîntoarsă şi gândită altfel. Contribuţia lui Hegel, cel puţin din această perspectivă, este de a aduce spiritul în plin plan. Arta este pârghia prin care se eliberează spiritul. Spiritul conţine germenii tuturor lucrurilor. Spirit ca dynamis. Heideggerian spus, spirit ca fapt de-a-fi-în-lume. Spiritul mai apare şi ca sinteză, ca mod de acumulare, de devenire. Prin această devenire a spiritului, ideea de adevăr intră în istorie. La nivelul artei, ca mod de manifestare a spiritului, putem să descoperim o altă procesualitate ca mod de devenire a spiritului în istorie. Există, propriu-zis, trei tipuri de mişcări istorice, mişcări ce se derulează simultan. Pentru a le înţelege, trebuie să ne raportăm la relaţia: conţinut-formă. Avem conţinut (spirit), formă (copia) – şi, de aici, o istoricitate în trei timpi - simbolic, clasic, romantic. Din punctul de vedere al lui Hegel, gândirea simbolică se găseşte cel mai mult în arta egipteană. Întreaga artă egipteană, de pildă, semnalează că există chiar o interferenţă prin care se folosesc complexe de arhitecturi, o gândire schiţată arhitectural, şi nu strict artistic. Etapa clasică, prin excelenţă, este cultura greacă. Aici avem un acord perfect între conţinut şi formă, dar în limitele impuse de materialitate. Ideea este pusă în scenă, însă materialul este cel care influenţează şi limitează întreg procesul. Acordul acesta se dezvăluie în limitele naturalului. Omul, pentru Hegel, în lumea naturii, este forma cea mai încărcată de semnificaţii. Din acest punct, arta greacă clasică instaurează rolulului devenirii omului. A treia fază, romanticul, se găseşte în religiosul de tip creştin. Partea ideatică se îmbogăţeşte prin intermediul gândirii creştine (omul având natură divină şi umană). Forma artistică, în romantism, pare a pierde din materialitate şi deci, din conţinut. Forma acestei perspective este depăşită de spirit. Arta, plecând de aici, ajunge la religie, iar apoi, spiritul ajunge în filosofie.
Tot aşa, la Hegel, avem o ierarhizare a artelor: arhitectura, sculptura, pictura, muzica și cuvântul. O altă formă ce derivă de aici este dizolvarea artei în religie.
Hegel – arta de tip poetic este arta înaltă, cea clasică, pentru că eroii homerici sunt esenţiali ca substanţă în formă individuală. Eroul de tip homeric este emblemantic pentru această etapă. În opoziţie, în perioada modernităţii, se trece la o stare ce este incompatibilă cu artele frumoase. Ordinea lumii este una prozaică, omul s-a închis în sine, cultura dominantă este cea aflată sub semnul intelectului care lucrează cu intuiţii. Această lume se opune vieţii eroice, vezi Nietzsche, omul care nu are norme de conduită. În acest fel, moartea artei a fost înţeleasă prost, şi chiar discutată altfel, căci prin această sucombare, Hegel nu încearcă decât să zică că arta a fost acapartă şi de alte domenii. Avem exemplul complet al religiosului care, prin pârghia întinsă de romantism, face trecerea exhaustivă a unei lumi într-o potenţă accesibilă şi făuritoare de transcendent. Opera, în acest fel, duce, trimite, transpune omul din lumea materială în cea ideală, în acord cu Dumnezeu, dacă ar fi să abordăm problema având un unghi de vedere creştin.
Îmi inchipui o luptă în noroi între Leibniz şi Hume, şi parcă-l şi văd pe nefericitul Kant, undeva la mijloc, el fiind cel care arbitrează. Sare noroiul şi cunoaşterea nu se schimbă! Kant e interesant, el vedea căsătoria ca un acord între doi oameni prin care aceştia puteau să-şi folosească organele sexuale nestingheriţi. Oare cum o fi ca arbitru? Leibniz susţine că am putea avea o cunoaştere obiectivă a lumii fără ca aceasta să fie contaminată de subiectivitatea observatorului. D. Hume susţine, sau cel puţin aşa pretind exegeţii săi, că, în fond, noi nu putem cunoaşte nimic obiectiv. Deja sare focul din noroi! Leibniz aparţinea unei şcoli de gândire raţionaliste, iar Hume, care se opune acesteia, se încadra într-o şcoală empiristă. Kant considera însă că ambele filozofii sunt precare în concluzii. Acesta va strânge adevărurile celor două curente şi va încerca să evite erorile lor. Leibniz considera că intelectul deţine anumite principii înnăscute care sunt în mod necesar adevărate prin intuiţie, acestea alcătuind axiomele prin care poate fi descrisă lumea. De aici rezultă că descrierea lumii este aşa cum „este“ şi nu se relevă prin experienţă sau printr-un „punct de vedere specific“. Aceste „puncte de vedere“, la rândul lor, pot fi integrate într-o imagine raţională a lumii. Leibniz preciza că, în cadrul gândirii, se poate face o distincţie între subiect şi predicat. În propoziţia „Kant gândeşte“, termenul subiect este „Kant“ iar termenul predicat „gândeşte“. El considera că elementele de baza ale lumii sunt substanţele, şi nu proprietatea. Substanţele depind doar de ele însele, spre deosebire de proprietăţi; astfel că o substanţă poate exista şi fără a avea o proprietate, în speţă, aceea de a gândi. În schimb, gândirea nu poate exista fără substanţă. Aceste substanţe fiind suficiente sunt şi indestructibile. Leibniz le numeşte „monade“, iar ceea ce le însufleţeşte este substanţa gânditoare, aşa cum era descrisă de Descartes şi, nu în ultimul rând, sufletul individual. Având o viziune „fixă“, el construieşte două legi fundamentale ale raţiunii: principiul contradicţiei şi principiul raţiunii suficiente. Ar mai fi de zăbovit, dar Hume nu ne lasă! Cert este că, pentru Leibniz, realitatea este accesibilă doar prin raţiune, iar cheia o găsim fixată în idei. Principala idee din care decurg, până la urmă, toate principiile sale este substanţa.
Normal că viziunea lui Hume este, într-o anumită măsură, opusă celei a lui Leibniz, doar dă cu noroi pe aici! Hume atacă cu pumnul şi aruncă cu noroi, respinge cunoaşterea prin raţiune deoarece raţiunea operează prin idei, iar ideile vin la rândul lor din simţuri, astfel că fiecare gând trebuie să fie dat de experienţă – care-l şi garantează – şi, nu în ultimul rând, singura experienţă valabilă este doar experienţa proprie. Putem spune că Hume suprimă întreaga cunoaştere la cunoaşterea subiectivă, astfel că orice pretenţii obiective devin inutile şi pline de noroi. Kant fluieră! El a ajuns să înţeleagă unde greşea Leibniz, tocmai în încercarea de a arăta că Hume a greşit. Astfel că, la Kant, nici experienţa şi nici raţiunea nu sunt capabile în mod independent să ne ofere cunoştințe. De ce ? Prima ne oferă un conţinut fără formă, iar a doua ne dă o formă fără conţinut. Lumea „aşa cum este în ea însăşi“ nu poate fi cunoscută independent de orice trăire individuală. Astfel că, deşi eu pot cunoaşte lumea independent de propriile subiectivităţi, lumea care-mi apare poartă urmele mele de subiectivitate. Adică, acele pete pe care le percep sunt percepute pentru că ele au o natură care este determinată de faptul că eu pot să le percep. Şi sare focul! Aceste lucruri nu sunt nici monade leibniziene şi nici impresii de tip Hume. Dar probabil că nu sunt nici kantiene. Cioran o spunea mai elegant: „Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric.“
