De ce iubim femeile?

Există o cărticică foarte interesantă, scrisă de un autor la fel de interesant: Mircea Cărtărescu. Ei bine, această cărticică își propune să rezolve marea taină a iubirii, dar nu a oricărei iubiri,  a iubirii dintre un bărbat și o femeie. Problema cu acest tip de discurs este că ține să prezinte, din start, o pseudoproblemă: De ce iubim femeile? Pentru că, spune autorul, au sâni minunați, ne fac masaj la picioare și ne încântă cu simplul fapt că există. Dar, se poate pune problema astfel? Când iubești o persoană îți mai pui o astfel de problemă? Te mai gândești dacă are ochii verzi sau dacă ține morțiș să facă sex cu tine? Cărtărescu ar spune: Da. Eu aș spune că ori firul acestei cărți este de-a dreptul comercial, ori autorul a ținut să ne arate că nu trecut niciodată prin viață.

În primul rând, când iubești o persoană, nu stai să te întrebi de ce o iubești, o faci pur și simplu... Semnul de îndoială nu este un răspuns sau un salut prin care iubirea se dezvăluie, poate egoismul. În al doilea rând, dacă te raportezi la acest disurs ieftin, nu faci din femeie decât un mijloc, un așa-zis țel prin care îți atingi propriile ținte ideale sau ceea ce îți fixezi mental, nu faci decât să o privești strict utilitarist, ca J.S. Mill, cel care îți spune că fericirea se calculează, ba mai mult, asemenea lu’ Marx, nu vrei decât să o valorizezi ca pe un bun, ca pe un sac sau oricare alt produs. Avem, în cazul lui Cărtărescu, costuri și beneficii, valorizare și devalorizare. În al treilea rând, dacă faci din femeie un mijloc, uiți să o mai vezi și ca scop. Era isteț Kant cu teoria sa a scopurilor când ne vorbea de scop în sine și mijloace. Se pare că Mircea nu a înțeles pe deplin ideea.

 Dacă vezi într-o persoană doar beneficii, dacă te pui pe tine înainte de toate, dacă încerci să-ți dai răspunsuri cu privire la iubire, la așa-zisa iubire, nu faci decât să demonstrezi că ești egoist, că cealaltă persoană nu există, că mai presus de orice sunt nevoile tale, și nu persoana respectivă. Până la urmă, Cărtărescu nu are nicio vină, el a câștigat niște bani dintr-o falsă problemă. Ca să vă arăt cum arată raționamentul și din punct de vedere logic: Luăm un subiect, mărul, și de aici postulăm un plan de genul: De ce merele sunt coapte? Răspunsul o să fie pe măsură: Pentru că există soare! De ce merge lumea pe stradă? Pentru că e normal să o facă! Și, acum, la nivel metaforic: De ce merele sunt coapte? Pentru că nu există nimic pe lume. Pentru că au un gust care definește lumina soarelui. Și tot așa. Întrebarea sau genul acesta de întrebare nu se pune. Nu are sens logic, și nici atât când e vorba de iubire. Poate că nu m-ar fi interesat problema aceasta, dar pe parcursul timpului am observat că femeile chiar au început să creadă în astfel de povești. Ba chiar mai mult, au alimentat singure o idee  pe care niciuna nu ar suporta-o dacă ar avea răbdarea să vadă și dincolo de metaforă. Sună bine, dar orice ideologie suna bine, și marxismul, și comunismul, toate aveau coerență logică, retorică, dar tot la fel, sufereau în pașii realității.

                Și, acum, depășind penibilul cărții de mai sus, aș vrea să spun că un bărbat sau o femeie – că e bine să fim obiectivi, așa am învățat de mic, crescut de mama – iubesc cu adevărat atunci când nu caută să-și pună, culmea, tocmai această întrebare. Două persoane care se iubesc nu țin să se valorizeze utilitarist una pe alta, ca pe un produs de luat din frigider, ci pur și simplu se lasă vânate de nimicul ce le înconjoară, căci pentru ele nu mai există lume, există adaos la deșert. Două persoane care se iubesc nu se mai gândesc la nimic, și asta pentru că nu mai gândesc deloc. Lumea lor - și bine zis – devine și există o lume în doi sau în Unul. Iubirea ieftină a lui Cărtărescu este cea de la colțul străzii, cea de care fug așa-ziși intelectuali, dar care o aclamă cu tărie prin cărțile lor minunate. 

Dacă am fi zile ale săptămânii?

       Mi-aş dori să fiu o zi victorioasă şi toridă, aridă şi avidă de nimicnicie. Aş putea, astfel, să mă port ca şi cum timpul nu ar conta. Aş avea soluţia infantilă de a fi deasupra unui mare nimic. Golul m-ar împleti şi dezveli cu himerele dionisiace ale existenţei mele. Poate că aş cutremura densitatea deşertului, firul avid de angoasă, poate că, astfel, m-aş lega de o himeră şi aş pluti dincolo de orice dorinţă de transcendenţă. Aş învăţa că sunt muritor într-o lume în care nu există ceas. Bineînţeles, aş fi mândru de minciuna mea. Cu toate acestea, aş fi o zi fără de lacrimi, dar cu durere aş căuta un zâmbet, o mască în care să se oglindească toate nenorocirile cu care am fost stigmatizaţi la naştere. Masca ar purta aerul subtil al ascunsului, ar fi iluzia deşartă de a mă lăsă vânat de o altă mână. Eu şi masca mea am fi punctul de convergenţă al zilei, interjecţia care strânge toate zilele săptămânii într-una singură. Astfel, ideea de nemurire ar fi spulberată de jocul nostru. Nimic nu ne-ar învinge, nu ar sta în calea noastră, căci drumul nostru fără de sens ar spulbera orice iluzie logică, orice răspuns la nevoile noastre banale. Dacă noi ne-am strânge, atunci apele ar cânta cu foc, ne-ar purta în adâncul melodios al fiecărei balade. Dacă ziua noastră ar fi cu totul posibilă, atunci elogiul acesta ar fi doar o minciună, căci totul s-ar rupe în concretul de dincolo de vis.

                                                                                                                                     Pentru  (fil)Sophia

De ce vor femeile să se mărite cu orice preţ?

      

     Pinguinii sunt foarte interesanţi. Mai ales ritualul de împerechere. Fiecare pinguin caută câte o pietricică să-şi seducă prada. Dacă femela acceptă pietricica, aleasă cu iscusinţă de mascul, atunci ăsta e semnalul că cei doi vor fi împreună până la sfârşitul vieţii. Sunt nişte păsări, nu mai ţin minte specia, care caută albine pentru a  le oferi în dar… Uite aşa, găsim tot felul de tertipuri, unul mai presus decât altul. Oamenii ce caută? Noi ce adulmecăm cu fior? Ideea de iubire sau iubirea în sine? Câţi dintre noi ajung să trăiască iubirea cu adevărat? Spuneam într-un articol mai vechi că foarte puţini. Că cei care iubesc cu adevărat pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână. Până la urmă, este normal să fie aşa, dacă iubirea s-ar vinde la colţ pentru toată lumea, atunci ea nu ar mai fi deloc specială, nu ar mai avea cu ce să surprindă, dacă factorul cantitativ ar fi reper demn de luat în seamă. Oricum, toţi spun că iubesc. În fond, iubim ideea de cuplu perfect, de o căsnicie sănătoasă, sau ne lăsăm purtaţi de focul incertitudinii prin care ajungem să distrugem şi această ultimă minciună? Femeile, leoaicele, când vânează pentru familie, o fac cu o îndârjire de sar pietrele din apă. Leul îşi mişcă fundul doar când femela este pe cale să fie cucerită de un alt leu. Asta înseamnă că ritualul sau modul de viaţă cabalistic al leilor ţine să ne arate că cine  e mai puternic câştigă. Cu o precizare: cine e mai puternic fizic. Însă, pentru oameni, puterea nu vine din pompa  somatică, ci din puterea de adaptare. Se ştie foarte bine că un om puternic nu este om plin de muşchi, ci un pervers care ştie să se mute dintr-o parte în alta. Şi atunci, iubirea asta contemporană este un fel de du-te încolo, vino încoace. Fiecare caută să fie iubit, dar uită că iubirea nu poate fi pusă la pachet cu tot felul de lucruri facile, petale prinse comod de existenţa noastră puturoasă. Ce rezultă?  Că e mai uşor să o iei pe una sau pe unul de braţ ca să fii în ton cu ideea de iubire decât să încerci să găseşti iubirea. Că e mult mai lejer să te măriţi cu primul venit decât cu ultimul.  

,,Sus şi jos" sau un ghimpe ce stă pitit între o lacrimă şi un zâmbet

      Am învăţat de mici că nu este bine să suferim, să ne lăsăm conduşi de pata efemeră a lacrimilor. Racilele au fost, mereu, un mister tăios de care ne fereau părinţii cu ardoare. Dar frica de frică nu a sucombată niciodată, ea a fost întreţinută cu fiecare idee de bunăstare ce era menită să ne scoată din durere. De fiecare dată când ne durea ceva sau când ne doare, facem apel la minciună, la acel produs farmaceutic ce ţine cu tăiş să te scoată din focul încrucişat al insuportabilului. Cu toate acestea, fuga de durere, dacă stăm să privim aşa, nu a fost niciodată salvată, poate ţinută în viaţă. Orice individ ţanţoş, pus pe şotii, o să fie sortit unei prăpăstii pe măsura faptelor sale. Nimeni nu scapă de suferinţă, nu am avea cum de altfel, nu am mai fi noi, am ieşi din condiţia de om, am scoate din noi tocmai omenescul, prea omenescul, cum ar spune Nietzsche. 

     Frumuseţea omului se găseşte în sinceritatea lacrimilor sale. Când agonia te cuprinde, fie că e fericită sau tristă, te laşi vânat de prăpastia lacrimilor tale, cele care te fac frumos şi sincer. Ele te pornesc împotriva iluziilor tale. În spaţiul lacrimal găseşti zâmbetul şi orgasmul fiecărei himere. Fericirea se construieşte cu focul lacrimilor, cu mirosul sublim al erotismului îmbrăţişat de durere. Jocul este cel care ne pune pe o scenă şi nu scena în sine. Şi atunci, ceea ce ne conduce spre prăpastie este şi ceea ce ne-nalţă; chiar dacă există foc, trebuie să fie şi apă, ca noi să putem să trăim cu adevărat. Din acest motiv o lacrimă o să ţâşnească din tine şi când eşti pe moarte şi când te laşi pierdut de focul corporalităţii tale, de sexualitatea crescândă, care uniformizează şi banalizează, căci sexul este poarta comună a omenirii, dacă ar fi să ne luăm după Cioran. Şi, ca să înţelegem mult mai bine totul, trebuie să vedem că dincolo de o lume perfectă stă o lume imperfectă, o lume ce ţine să ne ridice, să ne poarte spre o nevoie fericită. 

      Nu există o stare de exaltare continuă, sinonimul fericirii, ci un ţinut în care forţele negative se îmbină cu cele pozitive. ,,Sus şi jos" este cântarul cel fără de calcul, este jocul viril, uns cu toate alifiile, cel care ne pune la încercare, cel care ne dă de mâncare în măsura în care ne şi flămânzeşte. Eşti sus, dar o să fii jos şi invers… Nu există armonie şi tipare metrice în spaţiul cauzal al omului, există joc şi dans, lacrimi şi zâmbete, un cor ce ţine să ne cânte cu dizarmonia faptelor noastre, cele pe care încercăm cu atâta violenţă să le sucombăm. Să nu uităm - jos şi sus… 

Arta contemporană

Citeşte un articol despre arta contemporană în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii pe mix! 

Blogul cultural Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectândLegea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.

*Articol fără comentarii. 

Cheia succesului în viaţă

       Succesul în viaţă constă într-o singură chestie. Umblăm, ne hrănim cu gânduri şi iluzii obscure încât volatilizăm realismul faptelor noastre. Toţi cei care caută cu ardoare vreo pată funebră de succes or să ajungă cu siguranţă doar în spaţiul falaciosului. Cheia nu stă în fapte bombastice, în tot felul de dansuri excentrice, ce ţin să urce şi mai mult ego-ul fiecărei persoane, ci într-un trai simplu, cât mai aproape de nevoile primare. Spuneam acum câţiva ani, într-un articol, că bogatul o să fie veşnic nemulţumit, că natura umană nu este făcută să se împace cu ceea ce are, că nemulţumirea va exista şi pe un iaht. Nu zic să fim umili şi să ne mulţumim cu puţin, să fim călcaţi în picioare de orice căţel, zic să fim siguri pe noi, culmea, să fim siguri pe nesiguranţa noastră. 

       Dacă un om ajunge la un anumit nivel, atunci nevoile sale, din punctul în care se află aruncat, vor fi direct proporţionale cu firul la care a ajuns. Asta înseamnă că un sărac care nu are ce să mănânce o să se mulţumească şi cu o pâine. Şi totuşi, o să resimtă, în nimicnicia fiinţei sale, acest fapt ca pe un câştig suprem. A fost salvat. În schimb, un aristocrat ce rămâne fără un iaht o să resimtă această pierdere exact ca bolnavul cel fără de pâine. Poate că sună ciudat, dar în momentul în care te obişnuieşti, te acomodezi cu un mod de viaţă, cu atât o să-ţi fie mai greu să revii cu picioarele pe pământ. Ce vreau să spun cu toată babilonia de mai devreme? Că în fiecare există un ţel, un petic ce tinde să ne lichideze sau să ne urce pe un munte. Că nu există unul care să câştige şi altul care să piardă. Ideea asta tâmpită de competiţie nu este o verigă a societăţii contemporane, ea a fost impusă odată cu creştinismul şi cu acele convingeri ce duc omul spre rai. Paradoxul credinţei? Că-ţi oferă binele spunându-ţi cât de rău eşti! Aşa că, lume bună, să fim liniştiţi, nu ne fură nimeni locul în rai. 

Offshore loves:

Nunta ca o înmormântare şi invers

         Viaţa capătă sens când se află proiectată în jurul taumaturgiei. Sunt ironic! Ritualurile au fost din toate timpurile importante, au jucat un rol crucial în aşezarea societăţii faţă de instinctele ei. Se pare, după o lungă perioadă de timp, că omenirea a învăţat trucurile magiei ce ţin în viaţă o viaţă construită artificial. Mă gândesc că esenţial ar fi ca două persoane să se iubească şi nu să se fure una pe alta la o nuntă. Nu că nu ar avea sens, dar pur şi simplu atunci când nu există flacără, când este beznă, se impune să fie unul care să aducă focul pe tavă. În mod normal, nu avem nevoie de teatru şi de spectacol ca să susţinem cu tărie că totul este normal, nu? Păi, dacă este normal, atunci să fie anormal. Dacă nu există iubire, atunci să fie artificial întreţinută de un cor de reni. Să aruncăm cu petale şi să facem cruce cu chibzuinţă, poate ne prinde bine şi se prinde şi leacul de noi.

            Omul exagerează când ştie că nu are nimic palpabil în mână. Atunci conştientizează în fapt mediocritatea care îi pâlpâie în cap. Ca răspuns, falsifică trăirea şi o aruncă în vis, într-o lume virtuală, artificial creată pentru a susţine o cauză moartă. Când eşti împlinit, nu mai ai nevoie de confirmare, însăşi ideea devine superficială: să fii privit cu ochi buni de restul lumii. A epata înseamnă a arunca o găleata de apă în mare. A încerca să invoci graţia divină pentru propria ta neputinţă. Lumea nu înţelege că artificialul, la fel ca machiajul sau uleiul, se şterge sau iese la suprafaţă.

            Nu are sens să ne scobim în nas, doar de dragul de a face un gest (mimetic) genetic, ci să ne lăsăm seduşi de importanţa trăirilor noastre, să nu mai visăm ca în basme, când prinţesa fuge pe un cal alb împreună cu iubirea vieţii sale, să încercăm cu putinţă să nu ne mai impunem nimic, pentru că atunci când trăieşti sau iubeşti nu ai nevoie de nimic, ai nevoie să fie… Iubirea este un lucru mic ce stă înfipt într-un nimic. Agăţată de un gram ce pare cât un ocean. Avântată de un dor ce strigă cu fior. Iubirea este un lucru mare ce stă în picioare. Ce tinde să se ascundă într-o nălucă, pitită şi abătută. Iubirea este o minciună ce se-nalţă ca o himeră, ce fuge de un gând ce o apucă de o sufocă! 

A fi sau a nu fi?

    

     Cred că aşa arată întrebarea întrebărilor. Dacă stau să mă gândesc, toate filosofiile au pornit de aici. Toţi se învârt în jurul fiinţei. Platon o vede dincolo, iar Wittgenstein spune că este doar o neînţelegere lingvistică. Până la urmă, nu contează. ,,A fi sau a nu fiʼʼ stă ca pion fundamental în lumea noastră de zi cu zi. Eu înţeleg prin acest tip de retorică subtilă o nevoie la fel de subtilă de a pune la îndoială însăşi îndoiala. Iar când se întâmplă să ataci incertitudinea, nu faci decât să ataci certitudinea existenţei tale. În fond, bariera care separă visul de realitate este infimă. Cele două elemente se complinesc. Singura linie care certifică realitatea este reprezentată de continuitatea faptelor noastre. În vis petreci necesitatea inconştientului de a se desăvârşi, în timp ce în viaţă petreci tot necesitatea inconştientului de a (se) dansa.

Yiruma - One day diary

A fi cu picioarele pe pământ.

Omul nu este un lup de stepă, ci un căţel de casă.

            Am văzut că există tot felul de indivizi ancoraţi în realitate, care îi trag de urechi pe sărmanii visători. Dar, dacă ar fi să analizăm un pic mai mult, nu tocmai cel ce urechează uită să mă trăiască pe pământ? Să revenim cu picioarele pe pământ - Aşa arată îndemnul frustratului care fuge de viaţa lui proprie. Să fim cu picioarele pe pământ înseamnă tocmai să analizam viaţa în toată complexitatea ei, să nu fugim de ceea ce pare abscons, să nu ne mulţumim cu puţin, să nu trăim, culmea, printre stele. Cei care atacă cu ardoare, aducând tot felul de motive plauzibile în favoarea lor, nu fac decât să se adâncească în propria lor nenorocire. Nu cel ce caută, ce nu se lasă vânat de răspunsuri clare, finite, este cu capul în nori, ci aceia care fug de responsabilitate, care aruncă în stânga şi în dreapta cu soluţii şi morale ieftine, arătând mereu cu degetul, ei sunt cei care nu trăiesc pe pământ. Mi-e scârbă! 

Offshore ascultă:

De vorbă cu un necunoscut: Minciună şi Adevăr

        Îmi este din ce în ce mai greu să suport atmosfera încărcată. Pur şi simplu, nu sunt făcut pentru o lume anostă, plină de grăunţe inutile. Nu-mi plac oamenii care impun o anumită conduită, chiar dacă există argumente solide în favoarea lor, chiar dacă pot fi obiectivi sau subiectivi, pur şi simplu nu mă regăsesc într-o iluzie stabilită de nişte agenţi la fel de încăpăţânaţi ca mine. Încerc să cultiv delăsarea ca sens natural de a nu intra în sfera unui individ. 

      Rigiditatea nu mi-a plăcut niciodată. Am încercat adesea să o ocolesc, dar se pare că nu am reuşit de fiecare dată. Noi ne vânăm cel mai mult cu pretenţiile noastre de obiectivitate, cu tot felul de dorinţe, unele mai frumoase decât altele, încât ajungem să ne considerăm monştrii solemni ai universului. Ochiul care face şi desface şnurul unei vieţi pline de anomalii este ochiul magic al lucidităţii. Am obosit să gândesc perfecţiunea într-un mănunchi de paie, să încerc să descos o iluzie doar ca să o vând unor himere la fel de amăgitoare. Poate că viaţa înseamnă o banală luptă cu propriile noastre dorinţe. 

       Savater, urmărindu-l pe Cioran, spune că dorinţa este iluzia care aşteaptă să fie încălcată. Cu alte cuvinte, noi aşteptăm să fim seduşi de propria noastră minciună. Însă, uneori, o minciună este mai adevărată decât o mie de adevăruri, căci la fel cum omul se poartă ţanţoş prin lume, la fel de mult se şi joacă cu el însuşi, asta însemnând că minciuna devine adevăr când te afli în potenţa unui lucru, ca pe urmă, când potenţa ajunge să devină completă, să fie în act, minciuna are să fie desăvârşită, deci mincinoasă. Propriu-zis, minciuna este adevăr în potenţă, iar în act ea devine minciună. Aşa arată comicul şi tragicul omului, fuge ca Sisif cu o vulpe în braţe, ce are să-l sufoce uşor şi suav. 

Offshore ascultă:

Gloria victis!

       Mă bucur când văd că sunt oameni care reuşesc, dar mă întristez să văd că acei oameni nu mai găsesc esenţa alegerii pe care au făcut-o sau au luat-o cândva, când văd că nu se mai regăsesc în reuşita lor. Aici intră toţi oamenii care au vise să plece din ţară, să iubească cu toată fiinţa lor, să fie ascultaţi şi tot aşa. Putem oare să luăm decizii cu adevărat? Să cântărim cenuşa precum vântul? Sau să găsim liantul care separă focul de fiinţă? Mie-mi este greu să aleg o pâine, dar să construiesc un castel? Până la urmă, suntem obligaţi să cerşim un rol, orice tip de rol, născocit de viaţă sau de noi, dar să ne ducă precum cocorii avizi de libertate. 

      În lupta cu incertitudinea stă întotdeauna un fum la fel de neclar ca focul.  Minciuna este cea mai adevărată iluzie, căci ea ne poartă spre un spaţiu care altfel ar fi fost închis, de asemenea ne duce spre un noi, spre un ţinut ascuns ce tinde, acum, să devină viril, potent. Virginitatea a fost întotdeauna un vis pentru un pervers, dar ţinutul conturat de însăşi proiecţia iluziei noastre? Ce vrem în fapt? Să luptăm cu nenorocul hărăzit de profilacticul alegerilor noastre sau să fugim precum mieii după un leu? Nu există reţetă în spaţiul omului, nu există un gigant ideatic care să se gliseze genuin în obştea conştiinţei noastre, ci un minuscul petic de speranţă în calea la fel de naturală de a fi poziţionat în spaţiul morţii. 

      Omul nu are nevoie de psihologie ca să se apere de el. Nu are nevoie de psihanaliză sau alte prostii, are nevoie să ştie că este precum vântul, că orice alegere îl poate ridica pe un munte şi îl poate îngropa sub un munte. Omul are nevoie să ştie că nimicul joacă un rol important în nimicnicia noastră. Omul are nevoie să ştie că mizeria nu se ia, se poartă cu fală prin lume. Tot aşa, să ştim să zâmbim, să ne purtăm precum valul, cel ce umple viaţa cu himere. Cum ar fi marea fără de sare? Cum ar fi sărutul fără de minciuna? Nimic din ceea ce ne compune nu stă să ne pună pe un tapet vizibil – lumea noastră egoistă este o proiecţie ce tinde să ne fie străină, la fel de străină ca visul ce urzeşte tapetul existenţei noastre. Totul este îmbâcsit şi întortocheat când e vorba de om!