Când te iubeşte o femeie?

        Cred că singurul truc prin care poţi să-ţi dai seama că o femeie te iubeşte este unul foarte simplu: Să o vezi cum se mişcă când vrei să o atingi! Fie că vrei să o apuci de mână, de gât, să vii lângă ea, femeia, când iubeşte, nu tresare! Şi aici nu e vorba de sentiment şi mişcare spontană, e vorba de o împletire, de o ambuscadă, de un mod natural de a te prinde de ea, de a spune că te legi cu ea. Am văzut o groază de tipe care erau cu iubirea pe buze, şi când prietenul le apuca în braţe, săreau din loc, pielea se strângea, se amuţea în propria lor minciună.

         Femeile, când iubesc, deschid braţele inconştient, se deschid fără nicio noimă, sunt pur şi simplu libere. Femeile, când iubesc, sunt libere – prin simplul fapt că propria ta constrângere devine pion de desfătare – prin propriul tău mod de a le strânge în braţe, de a le ţine aproape, simplu, fără mimică inutilă. Mereu mi-au plăcut persoanele care iubesc; se văd de la o poştă, au o sclipire în ochi, un fel al lor de a fi în acord cu propriul lor.

         O femeie, când iubeşte, nu se ascunde, nu se strânge ca o smochină, ci se adună în jurul tău; în ea nu mai există ocol ferm, există doar adiere şi glas strângător. În ea nu mai există orgoliu şi otrăvuri ieftine, ci o înţelepciune străină nouă, barbarilor, un mod natural de a aşterne cu preţiozitate fiecare mişcare străină. Femeile adună, strâng, aduc în spaţiul lor, prin priviri, gesturi, mimică. Ele, în tot timpul, chiar şi atunci când nu sunt lângă tine, sunt, de fapt, acolo, în inima ta, în făgaşul de acum comun. Femeile sunt modul prin care iubirea se răsfaţă, se subtilizează, se pune cu adevărat în adevărat, în scena tuturor posibilităţilor ireale. 

Femeile sunt frumoase când iubesc

           Femeile au ceva ce noi nu o să avem niciodată. Nu sunt pus aici să dau un răspuns, dar ştiu, văd, simt, este dincolo de toate şi de tot. Au un anumit fel de a fi, natural, sortit ascunsului. De fapt, când vorbim de femeie, nu putem decât să vorbim în termenii genuinului, dar asta nu înseamnă că nu pot fi aşi ai minciunii. Tocmai pentru că sunt naturale, că simt, că se lasă conduse de instinct, asta le face să treacă uşor în artificial, să fie dincolo de ispita noastră de-a recunoaşte adevărul.  Asta e, nu e nimic de spus, decât de falsificat!

            O femeie este frumoasă când iubeşte, orice aş spune, nu cred că există lumină mai frumoasă decât ochii lor, nu cred că există căldură însufleţită mai mare decât sufletul lor. Nu cred să putem pătrunde vreodată în lumea lor. Interesantă vorba aia cu femeile sunt creaturi menite să fie iubite, şi nu înţelese. Aşa e! Să trecem dincolo de logică şi încâlceli factuale şi să iubim aceste făpturi rupte din miezul nostru. Să le iubim cu tot focul nostru şi să trăim întru ele. Să nu ne ascundem după cuvinte, să fim părtaşii faptelor, să le arătăm că ele sunt jocul nostru, menirea şi împlinirea de atins. Să nu ne închidem în orgoliu, să fim avizi de minciună, să ne lăsăm ispitiţi de realul zilelor noastre, de dansul lor. Să iubim şi să fim iubiţi, atât şi nimic mai mult! 

7 locuri în care îi place unei femei să fie atinsă

      Am revenit în lumea revistelor şi siturilor de doi bani care ne mănâncă existenţa. Acum, după ce-am descoperit cum să citim în talpa piciorului, o să aflăm şi unde se simte femeia la ea acasă, unde este caldă cu adevărat. Lista arată aşa: părul, clavicula, ceafa, zona inferioară a spatelui, palmele, lobii urechii, interiorul coapselor. Iar mai jos o să vedem ce zice un bărbat pe situl cu pricina:

Kamo

23.04.2010 - 00 : 24

Vax

Pe noi ne intereseaza doar c*rul. * care mai vor si altceva sa-si plateasca un gigolo sau sa se faca lesbiene.

Articolul aici. 

Femeia din spatele meu

     Îţi scriu aceste rânduri pline de invidie şi de scrâşnet ascuns. Îţi scriu ţie în speranţa că o să-mi ierţi felul de a fi. În spatele fiecărui om se ascunde un alt om, o melodie sau un gând. În goana după himere, femeia din spatele meu ştie mai multe decât mine, ea mă priveşte mai frumos ca oricare altul, mă ţine să nu mă volatilizez perfid într-o noemă stinsă. Femeia din spatele meu este proiectul utopic care mişcă din degete. Este omul plin de bunătate şi înţelegere, este oglinda din faţa mea, monologul scris pe o hârtie pierdută, gândul ce fuge cu patos după păcate şi desene deşarte. Femeia din spatele meu este cea care se proiectează în faţa mea, este oglinda ce-mi separă lumea de nisip, ce mă ţine încă în viaţă, ea ştie ascunsul meu, chiar dacă-mi spune că nu ştie, că nu are cum să ajungă la mine, chiar dacă îmi indică lacrimi perfide, triste, lăsând totul în seama mea, adică în peticul ei, în sălaşul plin de oceane şi mâini materne. Femeie din spatele meu nu este deloc în spate, este dincolo de gânduri şi strofe, este ca cimentul avid de ploaie, reală şi totuşi ascunsă, sortită câştigului şi pieirii. Femeia din spatele meu este legată cu nervi de oţel, cu privire de corb, avidă de reuşită, de ţel şi amăgire, totul consumându-se într-un pahar cu ţepi. Are colţi pentru toate şi pentru toţi, erupe şi omoară ca o mamă ce-şi apară copilul de fiare. Nimic nu-i scapă! Nimic nu o doboară când e vorba de mine. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

Femeile urăsc femei

Femeile însele ascund întotdeauna îndărătul întregii lor vanităţi personale dispreţul lor impersonal – faţă de „femeie“. - F. Nietzsche

            Evoluţia speciilor ne-a învăţat că, acolo unde nu este culoare, trebuie să fie, trebuie să fie ceva care să te scoată cu capul afară, trebuie să fie un deal sau un ţărm prin care să te afirmi. Zis şi făcut! În bătălia supremă dintre sexe, s-a pus, mereu, problema rezistenţei, de fapt, a adaptabilităţii. Dacă sunt mai multe femei, atunci să punem mâna pe ce ne iese în cale şi să dăm în cap primei potenţiale duşmance. Aşa că, femeile, spre deosebire de bărbaţi, şi-au activat un sistem de imunitate bogat în atac. Femeile se ţin în braţe din invidie, chiar şi atunci când spun că sunt cele mai bune prietene – exact atunci îşi dau cel mai mult în cap. De fapt, ele urmăresc maxima lui Nietzsche cu  precizie, să-ţi ţii duşmanul mai aproape, şi prietenul mai departe. Cam aşa stau lucrurile cu femeile. Când vorbesc, o fac cu o tactică străină maimuţoiului, o fac cu fineţe şi rafinament, adică cu ceea ce le lipseşte cimpanzeilor atunci când se iau la bătaie. Femeile nu se bat, ele se potrivesc din priviri, din degete şi din sprâncene ridicate. Ar fi banală lumea femeilor dacă s-ar reduce la o mimică şi gestică de tip masculin. Nu că nu ar fi valabil – vedem, acum, femei care ştiu pe rost toate rezultatele meciurilor de fotbal, toate mărcile de maşini sau alte tâmpenii specifice gorilelor. Am avut prilejul să arunc un ochi pe mizeria de „tabu“, o revistă în care se pun în evidenţă tacticile de supravieţuire pentru orice femeie. În fapt, orice revistă feminină se reduce la un joc al seducţiei, cum să-l îndupleci pe maimuţoi să fie cu tine, cum să arăţi impecabil, cum să ai orgasm dacă nu e un maimuţoi lângă tine şi, într-un final, cum să foloseşti servieta cu trucuri pentru a te apăra de posibilele duşmance. În fine, ne-am îndepărtat puţin, dar nu cu mult, aş spune, nimic nu este mai frumos decât o ceartă între femei. Femeile se ceartă, chiar şi atunci când nu o fac, chiar şi atunci când bărbaţii zâmbesc ca proştii şi sparg seminţe. Noi, bărbaţii, abia dacă putem să vedem cum se reglează conturi, cum se fixează stratul de însuşire al puterii, cum se adaptează limite şi cine deţine puterea când e vorba de o dispută între femei. La bărbaţi, totul se reduce la violenţă. La femei, totul se reduce la tact. Am avut prilejul, recent, să văd cum se manifestă gelozia între femei, cum, de fapt, când una vede că alta e fericită, ţine să-i taie crengile de sub picioare, ţine să o avertizeze  cu privire la bonob, doar că să-şi dea ea coate cu el în continuare. Dacă o femeie spune: sunt fericită pentru tine, ea spune, de fapt, retoric: cum de a pus asta mâna pe ăsta? Este, până la urmă, normal să fie aşa, chiar dacă sună anost. Evoluţia înlocuieşte himere cu oceane. 

De ce iubim femeile?

Există o cărticică foarte interesantă, scrisă de un autor la fel de interesant: Mircea Cărtărescu. Ei bine, această cărticică își propune să rezolve marea taină a iubirii, dar nu a oricărei iubiri,  a iubirii dintre un bărbat și o femeie. Problema cu acest tip de discurs este că ține să prezinte, din start, o pseudoproblemă: De ce iubim femeile? Pentru că, spune autorul, au sâni minunați, ne fac masaj la picioare și ne încântă cu simplul fapt că există. Dar, se poate pune problema astfel? Când iubești o persoană îți mai pui o astfel de problemă? Te mai gândești dacă are ochii verzi sau dacă ține morțiș să facă sex cu tine? Cărtărescu ar spune: Da. Eu aș spune că ori firul acestei cărți este de-a dreptul comercial, ori autorul a ținut să ne arate că nu trecut niciodată prin viață.

În primul rând, când iubești o persoană, nu stai să te întrebi de ce o iubești, o faci pur și simplu... Semnul de îndoială nu este un răspuns sau un salut prin care iubirea se dezvăluie, poate egoismul. În al doilea rând, dacă te raportezi la acest disurs ieftin, nu faci din femeie decât un mijloc, un așa-zis țel prin care îți atingi propriile ținte ideale sau ceea ce îți fixezi mental, nu faci decât să o privești strict utilitarist, ca J.S. Mill, cel care îți spune că fericirea se calculează, ba mai mult, asemenea lu’ Marx, nu vrei decât să o valorizezi ca pe un bun, ca pe un sac sau oricare alt produs. Avem, în cazul lui Cărtărescu, costuri și beneficii, valorizare și devalorizare. În al treilea rând, dacă faci din femeie un mijloc, uiți să o mai vezi și ca scop. Era isteț Kant cu teoria sa a scopurilor când ne vorbea de scop în sine și mijloace. Se pare că Mircea nu a înțeles pe deplin ideea.

 Dacă vezi într-o persoană doar beneficii, dacă te pui pe tine înainte de toate, dacă încerci să-ți dai răspunsuri cu privire la iubire, la așa-zisa iubire, nu faci decât să demonstrezi că ești egoist, că cealaltă persoană nu există, că mai presus de orice sunt nevoile tale, și nu persoana respectivă. Până la urmă, Cărtărescu nu are nicio vină, el a câștigat niște bani dintr-o falsă problemă. Ca să vă arăt cum arată raționamentul și din punct de vedere logic: Luăm un subiect, mărul, și de aici postulăm un plan de genul: De ce merele sunt coapte? Răspunsul o să fie pe măsură: Pentru că există soare! De ce merge lumea pe stradă? Pentru că e normal să o facă! Și, acum, la nivel metaforic: De ce merele sunt coapte? Pentru că nu există nimic pe lume. Pentru că au un gust care definește lumina soarelui. Și tot așa. Întrebarea sau genul acesta de întrebare nu se pune. Nu are sens logic, și nici atât când e vorba de iubire. Poate că nu m-ar fi interesat problema aceasta, dar pe parcursul timpului am observat că femeile chiar au început să creadă în astfel de povești. Ba chiar mai mult, au alimentat singure o idee  pe care niciuna nu ar suporta-o dacă ar avea răbdarea să vadă și dincolo de metaforă. Sună bine, dar orice ideologie suna bine, și marxismul, și comunismul, toate aveau coerență logică, retorică, dar tot la fel, sufereau în pașii realității.

                Și, acum, depășind penibilul cărții de mai sus, aș vrea să spun că un bărbat sau o femeie – că e bine să fim obiectivi, așa am învățat de mic, crescut de mama – iubesc cu adevărat atunci când nu caută să-și pună, culmea, tocmai această întrebare. Două persoane care se iubesc nu țin să se valorizeze utilitarist una pe alta, ca pe un produs de luat din frigider, ci pur și simplu se lasă vânate de nimicul ce le înconjoară, căci pentru ele nu mai există lume, există adaos la deșert. Două persoane care se iubesc nu se mai gândesc la nimic, și asta pentru că nu mai gândesc deloc. Lumea lor - și bine zis – devine și există o lume în doi sau în Unul. Iubirea ieftină a lui Cărtărescu este cea de la colțul străzii, cea de care fug așa-ziși intelectuali, dar care o aclamă cu tărie prin cărțile lor minunate. 

De ce vor femeile să se mărite cu orice preţ?

      

     Pinguinii sunt foarte interesanţi. Mai ales ritualul de împerechere. Fiecare pinguin caută câte o pietricică să-şi seducă prada. Dacă femela acceptă pietricica, aleasă cu iscusinţă de mascul, atunci ăsta e semnalul că cei doi vor fi împreună până la sfârşitul vieţii. Sunt nişte păsări, nu mai ţin minte specia, care caută albine pentru a  le oferi în dar… Uite aşa, găsim tot felul de tertipuri, unul mai presus decât altul. Oamenii ce caută? Noi ce adulmecăm cu fior? Ideea de iubire sau iubirea în sine? Câţi dintre noi ajung să trăiască iubirea cu adevărat? Spuneam într-un articol mai vechi că foarte puţini. Că cei care iubesc cu adevărat pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână. Până la urmă, este normal să fie aşa, dacă iubirea s-ar vinde la colţ pentru toată lumea, atunci ea nu ar mai fi deloc specială, nu ar mai avea cu ce să surprindă, dacă factorul cantitativ ar fi reper demn de luat în seamă. Oricum, toţi spun că iubesc. În fond, iubim ideea de cuplu perfect, de o căsnicie sănătoasă, sau ne lăsăm purtaţi de focul incertitudinii prin care ajungem să distrugem şi această ultimă minciună? Femeile, leoaicele, când vânează pentru familie, o fac cu o îndârjire de sar pietrele din apă. Leul îşi mişcă fundul doar când femela este pe cale să fie cucerită de un alt leu. Asta înseamnă că ritualul sau modul de viaţă cabalistic al leilor ţine să ne arate că cine  e mai puternic câştigă. Cu o precizare: cine e mai puternic fizic. Însă, pentru oameni, puterea nu vine din pompa  somatică, ci din puterea de adaptare. Se ştie foarte bine că un om puternic nu este om plin de muşchi, ci un pervers care ştie să se mute dintr-o parte în alta. Şi atunci, iubirea asta contemporană este un fel de du-te încolo, vino încoace. Fiecare caută să fie iubit, dar uită că iubirea nu poate fi pusă la pachet cu tot felul de lucruri facile, petale prinse comod de existenţa noastră puturoasă. Ce rezultă?  Că e mai uşor să o iei pe una sau pe unul de braţ ca să fii în ton cu ideea de iubire decât să încerci să găseşti iubirea. Că e mult mai lejer să te măriţi cu primul venit decât cu ultimul.  

Frumuseţea fizică şi alegerea iraţională

    
        Există în om o aplecare spre frumos; orice ar fi, frumosul sare în ochii noştri. Fiinţa umană este construită după portretul zeilor greci. Ei vedeau îndeobşte frumuseţea în forma exactă, în conturul care îmbracă cubic orice subiect. Însă, dacă ne raportăm la om, dacă ne uităm la el, de aproape, mai putem spune că este frumos? În fiecare există un proiect ce sălăşluieşte, acel miez narcisistic ce îşi propune să te urce pe o columnă, dar tot în fiecare se găseşte şi fapticul ce îţi dă peste nas, acel vis spulberat de însuşi cimentul pe care calci. Îmi plac oamenii care stau cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Ei sunt cei ce îmbină idilicul iluziilor cu preşul obscur al corporalităţii. 
     Am observat că frumuseţea fizică se pierde, deşi în primă instanţă te loveşti de ea, la contactul cu idealul. De fiecare dată vânăm în persoana din faţa noastră propriile noastre himere. Ne spunem că are un glas minunat, că zâmbetul este perfect, că totul este conform planului, dar oare suntem gata să acceptăm că persoana din faţa noastră nu este decât o himeră proiectată de nevoia noastră, de egoismul nostru care ne obligă să căutăm acel frumos perfect? 
     Persoanele frumoase sunt cele care suferă cel mai mult, deşi ele ar trebui să fie la loc de cinste. Într-o lume în care domneşte mizeria, într-o lume în care se nasc monştrii, frumosul este băgat cu forţa în banalizare, într-o cadă rece, plină cu viermi şi musculiţe, pete alunecoase ce îşi impun să sufoce, la propriu, orice frunză naturală ce este specifică sublimului. Oamenii nu au fost niciodată buni, poate invidioşi. Iar frumosul, excepţia par excellence, nu face decât să confirme regula că orice lucru care iese în evidenţă trebuie să fie adus cu cămaşa de forţă în banalizare, în mediocrul specific urâţeniei. Suferinţa, pricinuită de urâţenia celor care atacă cu muşte, este enormă, ea îl obligă pe miezul atacat să fie urât. Cu toate astea, dacă mergem dincolo de prima fază, cea care scoate la iveală importanţa aspectului fizic, ajungem pe un teren ce ţine să ne arate că, în iubire, fizicul nu mai contează. Acum vei spune: mare lucru! Este mare lucru să fii pus în faţa persoanei perfecte şi, când te apropii de ea, să îţi dai seama că ceva îi lipseşte. Oare ce? 
    Forma ideală este perfectă, chiar dacă e pe pământ, îndeplineşte toate doleanţele celor avizaţi şi totuşi nu este ceea ce-ar trebui să fie. Şi, mă rog, ce ar trebui să fie? Ei bine, cred că frumuseţea se pierde când te uiţi mai atent. Atent la? Da! La el, la ea, la orice, la tot ceea ce ţine de persoana respectivă. De câte ori nu ai văzut persoana perfectă şi, când ai fost pus în situaţia de a o cunoaşte, de aproape, nu ai mai trăit nimic, pierdut fiind în nimicul care, mai devreme, întreţinea un haos ce palpita nervos în tine? De multe ori. Ei, ceea ce te face să fugi fără răspuns nu este nici aspectul, nici vocea care nu mai sună perfect acum, ci instinctul care se joacă în tine, cel care îţi spune că nu alegi raţional – după forme şi răsplată, aş spune – cel care revigorează şi întreţine ascunsul inconştientului. Noi nu alegem matematic persoanele de lângă noi, nu ne lăsăm conduşi nici de chimie, cum spun cei slabi de gură, ci pur şi simplu ne lăsăm violaţi de posibilitatea reală pe care o are instinctul de a se juca cu noi. Oamenii nu sunt nişte roboţei, cum adesea se crede, sunt nişte roboţei cu inimă, adică nişte păpuşi haotice care dansează la fel de mult ca bonobii, fraţi de suferinţă cu homo sapiens.

Citeşte şi despre frumosul urât. Dă click aici.


Offshore ascultă:

Festina lente

                                       

     Există o fată care se desprinde din lumea muritorilor. O fată adusă în această lume de muritori tocmai că să îţi spună că eşti nemuritor. Există o fată, îşi păstrează un glonţ doar ca să te ucidă cu "ea". Nu vrei altceva în baia autenticităţii voastre, doar un strop de minciună. Fata ideală te minte cel mai mult. Ochii ei ascund noeme criptice care te seduc de-ndată. Totul este prefăcut şi presărat cu stupoare de inconştientul absurd al fiecărui subiect. În faţa imaginii ce se desfată, alunecoasă şi puerilă deopotrivă, găsim un zvon, o hienă seducătoare ce se joacă cu voinţa ta. Tu nu alergi după persoana zilelor tale, ci o faci de dragul şi uimirea cu care te regăseşti în ea. Mirarea era cea care făcea din greci nişte exegeţi ai nimicului. Tot aşa, nimicul, însetat de setea cu care se naşte, adulmecă şi adună un fior ce este specific oricărei himere. Fata care stă în faţa ta este o frunză care se spală cu sânge, ea este jocul amuzant al copilăriilor tale şi mirosul pervers al promiscuităţii vârstei tale. În ea se naşte orice iluzie demnă de respect, căci orice om ajunge să moară pentru o cauză. Cauza mea este, acum, cauza ta. 

O istorie a iubirii personale

          

        Totul începe cu o seară străină şi cu un gând la fel de străin. Te-am văzut mai târziu, uituc din fire. Exista ceva firav în privirea ta, un ascuns care cerşea ceva la fel de firav: un strop de ploaie. Aveai părul lung, foarte lung, avem impresia că o să mă sufoci cu el, şi, totuşi, speram să o faci. În noi se ascundea jocul unei copilării furate de basm. Lumea nu mai era decât un prilej de înălţare, nimic mai mult. Vezi tu, deşi nu ştii că te scriu, acum, aici, pe o foaie sictirită de speranţe sărăcăcioase, ar trebui totuşi să mă ajuţi cumva, să-mi spui cu vorbe inutile că viaţa nu este mare lucru, că nimicul de ne înconjoară nu este doar un vânt anost, deşert gol, rupt de orice valenţe, ci un soi de pian, un instrument care cântă pentru noi. Mi-am dorit toată viaţa să fiu compozitor, să mă investesc în ceva adevărat, să reuşesc să exprim incognoscibilul, dar, uite că nu am reuşit… Precaritatea vlăguită de deşertul alunecos este un cui care străpunge orice fel de himere. În chitul cuiului stă ascuns un ciot prodigios ce  se lasă vânat de un gând la fel de falacios. Nevoia de a scoate cuiul din himere ţine de dorinţa cu care separi hârtia de un creion. În faşa care se adună orice gând există un chip posomorât care plânge cu lacrimi de crocodil. Acest chip tăios este conturat de o lacrimă care zâmbeşte. Nu e un drum închis, ci un spirit care trece dincolo de orice nuanţe, dincolo de bine şi de rău. Chipul posomorât nu are culoare, nici măcar nuanţă, doar gloanţe şi joc animat de o singură coajă: Ce mai rămâne din noi?

Offshore ascultă:

Cursuri de atras bărbaţi bogaţi

    
        Am citit recent în ziar că în Rusia există nişte cur(s)uri pentru a pune mână pe bărbaţi cu bani. Problema rusoaicelor este că majoritatea oamenilor cu influenţă sunt în închisoare. Curios din fire, am încercat să-mi schiţez un soi de curs: cam ce-ar vrea un bărbat cu bani şi ce ar trebui să ştie orice fătucă care vrea să pună mâna pe un bişniţar. 
      În primul rând, sâni, mulţi sâni, aşa de mulţi sâni încât să se înece. Pardon, am zis sâni? Nu, silicoane. Deci, ca să fie mai simplu spus, orice bărbat vrea sâni, iar cel care spune că nu vrea asta, minte! Am văzut tot felul de băieţi „poetici“ care caută Luceafărul într-o femeie, care vor să se lase prădaţi de stele şi de ape furibunde: Nu, dacă vrei să pui mâna pe un bărbat cu bani, trebuie să ai silicoane. Neapărat! E foarte interesant, în Rusia, bogaţii primesc scrisori de „dragoste“. Probabil că în România primesc cântări în piaţă. Dar, să revenim! După ce am rezolvat problema sânilor, adică a fizicului în general, căci totul se reduce la sâni, vom fi nevoiţi să trecem la pasul următor. Subiecte de discuţie. Când te vei plimba cu el de braţ sau în maşină, vei spune despre lucrurile din jurul tău că sunt foarte interesante, vei aprecia pragmatic cât costă o clădire, cât costă locul în care te duci; practic, tot ce vei spune va trebui să aibă legătură cu banii. Atenţie! Nu ai voie să dai citate din Cioran, deprimă şi îl poate face pe chiabur să-şi ia zilele. Nu vrem asta, nu? 
       Va mai trebui să fii mereu strident fardată, foarte mult, enorm, exagerat, aşa de mult încât să nu te mai recunoşti. Cuvintele sau sintagmele folosite, în general, vor fi: „E bine, Te iubesc, Îmi place lanţul tău, Crezi că este bine să ridic capul?, Ar fi mai uşor dacă eu aş face totul?, Eu nu am soare, tu eşti!“ După ce am rezolvat problema vocabularului, trebuie să ne îndreptăm asupra vestimentaţiei. Orice fată care vrea să fie nevastă de borfaş trebuie să se îmbrace succint, eventual să fie pură ca Eva. Discuţiile despre viaţă se vor reduce la money channel şi dacă bursa va stagna sau va creşte. O să trebuiască să-i fii alături mereu, căci un bărbăt cu bani şi în clipele cele mai grele va dori să-i fii aproape, inclusiv atunci când te înşală cu prietena ta cea mai bună care, şi ea, la fel ca şi tine, nu se diferenţiază în niciun fel. De fapt, dragele mele, problema este că această şcoală vă învaţă să găsiţi nişte soţi, dar nu vă scuteşte de concurenţă, chit că prin concurenţă nu înţelegem nimic nou. 

Melodia vine la pachet.

Femeia cu machiaj

  

       M-a fascinat aproape mereu ideea de naturaleţe. Nu cred că am iubit vreodată ceva mai mult decât naturaleţea. Este un fior care te aclamă, un miros care te îmbată, un iz sinistru care te face să nu mai înţelegi nimic. Normal, în viaţa de zi cu zi, naturaleţea se regăseşte în relaţiile interumane: şi tot la fel de normal de privit este şi fenomenul care se petrece odată cu această aplecare. Prin excelenţă, femeile sunt considerate muze; şi sunt; probabil că nu ar mai fi existat romane, melodii, poezii, nimic nu ar mai fi avut valoare, însă naturaleţea cu care te inundă o femeie poate să fie, de multe ori, mimată. Nu contest felul de a fi al unor femei, al femeii, în general, care depăşeşte bărbatul în naturaleţea cu care se proiectează în viaţă. Acum, în schimb, am în vedere acele himere care provoacă "naturaleţea" cu scopul de a seduce. Orice om seduce, iar seducţia apare şi în cele mai obscure locuri, de la piaţă, până la metrou, de la cititul unei cărţi, fiind sedus de autorul care te-a făcut să citeşti respectiva carte, până la ziarul cel mai inutil. Puterea pe pământ nu este arma, vâna care pompează sânge cu sudoare, nicidecum, ci seducţia ca mod de proiectare. Dar să revenim la problema iniţială. Femeia care caută să se perfecţioneze cu orice mijloace, în ale frumosului, este ca o avalanşă de întuneric. În ea se ascund cele mai mari himere şi cei mai atragători demoni, căci ea vede în jurul ei numai mijloace, şi aici nu mă refer la bani şi alte mizerii, am în vedere însăşi ideea de om ca mijloc, ca ţintă de sedus, ca pion ce trebuie să fie mutat doar de dragul de a fi mutat sau perimat. Pentru aceste fiinţe nu o să existe niciodată iubire, poate iubire de iubire, ceea ce este cu totul altceva. În cabalisticul învelişului schiţat, femeia machiată este şi devine o eroină a eroticităţii faptelor. Cu alte cuvinte, mişcarea ce denotă starea de spirit a acestei himere este lascivă, iar relaţia de completare este, şi va fi, mereu latentă. După cum vezi, accentul cade pe nişte ferestre închise, pe nişte cortine care se închid natural, care par că se închid natural. Este perfect normal să spui că există şi agentul masculin, cel care procedează exact la fel. Sunt de acord, însă femeia în esenţă este lascivă. Avem o dublă roditură care creează un ocean, avem două straturi, şi nu unul, cum apare în cazul bărbatului. Deci, avem o diferenţă de grad care există cu certitudine. Orice rimel, ruj şi alt mijloc de genul nu face decât să ne arate o lume a imperfecţiunilor care merită retuşată. A retuşa înseamnă a „vindeca“ boala, a te preface că totul este perfect, căci tu retuşezi un lucru, nu îl scoţi de tot sau chiar îl laşi liber, tu îl maschezi, îl acoperi tocmai de inesteticul cu care el este învăţat. A te face frumoasă, în termenii de faţă, înseamnă a te ascunde de propria ta urâţenie, a încerca să fugi de tine spre un alt-ceva care, apoi, să te pună pe scenă. Trucul capătă conotaţii monumentale când se împleteşte cu erosul seducţiei; atunci avem un război inegal, din care mereu va avea de pierdut femeia care are încredere în ea, acea femeie umilă care ştie să iubească, care nu simte să se falsifice ca un bufon. Este, dacă vrei, diferenţa dintre un magician şi un simplu om modest. Magicianul te aduce în ireal prin mijloace funebre de minciună, în timp ce omul de rând te ajută să ajungi la tine, la problemele tale "reale", şi nu ireale, specifice iluzionistului. Cam aşa arată metafora femeii pictate. Aş vrea să se înţeleagă că nu vorbesc la propriu despre femeia machiată, am pretenţia de a se înţelege textul cu o "mică" decenţă de inteligibilitate, şi nu staticitate mentală.

Când este o femeie frumoasă?

-->

      Începutul este întotdeauna cel mai greu. Adesea, ne lăsăm cuprinşi de nevoia elementară de a cuprinde totul cu voinţa noastră sentimentală. O dorinţă ce se lasă violată de însăşi miza cu care se prepară, cu iluzia că putem prinde totul sub papucul steril al raţiunii noastre. De fapt, nici nu avem un instrument, avem doar frânturi rupte de realitate. Însă, de realitatea compusă de noi, căci fiecare aduce în soarta persoanei iubite un rol care se lasă, în ultimă instanţă, sedus de voinţa noastră goală, dar şi ideală. Şi atunci, noi exprimăm în persoana de lângă noi un fior ce se lasă greu de atins. Mai bine spus, sufletul nostru se revarsă tacit în dorinţele aşa-zis obscure, ca apoi să se concretizeze în datul din faţa noastră.

       Aşadar, când este o fată frumoasă? Nu este tocmai atunci când nu ţine morţiş să se perfecţioneze pentru o lume ce oricum o falsifică? Oglinda în care se scaldă este doar un pretext pentru imperfecţiunile pe care le ascunde cu ardoare. O femeie este puternică atunci când lumea ei arată ca o oglindă; atunci când reuşeşte să-şi ascundă însăşi slăbiciunile, doar pentru a erupe în golul care o desparte de peronul concret al vieţii sale. O femeie frumoasă nu aşteaptă niciodată în gară. O femeie frumoasă nu-şi ascunde cu ardoare imperfecţiunile. Dimpotrivă, face haz de necaz. O femeie este frumoasă atunci când este vulnerabilă, căci puterea ei derivă tocmai din această nebuloasă ascunsă bărbaţilor. O femeie este frumoasă atunci când zâmbeşte ca o lacrimă, dar şi invers. O femeie este frumoasă atunci când erupe cu naturaleţea ei. O femeie este frumoasă atunci când se joacă cu cuvintele la fel cum se joacă şi cu sufletele celor din jurul ei. Citeşte articolul mai departe. Dă click aici. 

Elogiul femeii ideale

     De ce simt nevoia să mă justific? De parcă ar exista un tribunal care trebuie să mă condamne pentru ceea ce fac. Printre linii, aşa sunt eu. Şi totuşi, nu sunt nimic. Alunec în deşertul fiinţei şi mă cutremur, pe zi ce trece, mai mult, tot mai mult… În fiecare zi ne mutilăm dorinţele prin ceea ce facem. Cred că viaţa este doar un truc prin care trec doar trişorii. Doar cei care vorbesc încet, care se lasă în spatele lucrurilor. Câştigă trişorii pentru că însăşi viaţa este un truc. Cei care stau cu faţa nepătată sunt cei care sufocă orice speranţă divină. Dorinţa, mereu am ascuns acest subiect, care este în esenţă ridicol, dar da, am nevoie de ceva acum, am nevoie de o funie care să mă scoată de aici, din mine, din acest conglomerat de forţe incisive care mă străpung cu inconsecvenţele produse tot de mine!Am ajuns să fug de masca mea. Am ajuns să cutremur nopţile pentru că ele sunt cele care nu mă mint. Noaptea îmi oferă ceea ce ar trebui să-mi oferi tu - linişte. Dacă o să iubesc vreodată, atunci ea ar trebui să fie precum noaptea. Să mă adoarmă sau, chiar mai mult, să mă judece cu liniştea. Iubirea este acea luptă care urlă tacit în tine. Este ura care zâmbeşte. Dacă iubirea ar purta o mască, atunci aceasta ar înfăţişa însăşi iubirea. Tot aşa, tu ar trebui să porţi mereu masca copilăriei tale, să-mi arăţi că în tine se strâng toate zeiţele nopţii. Tot tu ar trebui să aluneci, aşa cum numai şarpele poate, prin deşertul meu, să poţi să trezeşti din mine tot ceea ce este mort, fără de vlagă. Cu tine, drumul ar trebui să fie scurt, străzile ar trebui să se mire că le petrecem. Prin tine, visul, acum împărtăşit, s-ar împotrivi, mi-ar spune să nu mă mai mint, căci lumea văzută prin tine este doar prin tine şi nimic mai mult. Setea să ne soarbă unul pe altul, să ne cuprindă, iar minciuna să devină adevărul nostru. Tu ar trebui să ai naţuraleţea în vene, iar spontaneintatea ar fi a doua ta casă. Fuga de tine o să fie fuga de mine, iar durerea o să pocnească aşa cum numai dansul o poate face. Şi-mi cer scuze acum, poate că tu nu exişti sau poate că eşti undeva departe, aşa de departe încât durerea urlă în mine, aşa de aproape încât nu te văd. De fapt, depărtarea este, până la urmă, o nevoie subită de apropiere, o lacrimă ce tinde să te vindece, să-ţi închidă rănile, aşa cum minciuna poate fi dulce. Noapte bună.