În cartea The Ethics of Power, or the Problem of Evil a lui Philip Leon găsim o definiţie foarte tentantă a formelor viclene pe care le prinde egoismul. Autorul consideră, în primul rând, că egotismul se opune egoismului. Egoismul reprezintă, urmărind succesiunea unui argument bine formulat de autor, felia care strânge toate formele impuse de corporalitate, acele plăceri biologice care adună, sub o singură fâşie, trăirile, ambiţiile şi pornirile conturate de subconştient, dar şi de conştient, acele rătăciri care ţin frâiele vieţii umane a individului sau care le dezinhibă la propriu. Dacă un individ se lasă condus de pofte, atunci, ceea ce face el ţine de modul natural de a se pune în acord cu propriile trăiri. Dacă un om comite un act doar ca să satisfacă o altă nevoie, ce ţine de modul în care se poate proiecta în afară de ceea ce are nevoie cu adevărat, atunci, acel individ vrea să iasă în evidenţă şi, deci, să-şi mărească ideea de putere sau de personalitate. Egoismul, după Leon, nu se deosebeşte, cu mult, de altruism. Egoistul încearcă să-şi satisfacă avântul. Altruistul este cel care încearcă să-şi potolească setea de a domina nevoile sociale, de a se pune în acord cu lumea cotidiană. Propriu-zis, altruismul se construieşte din „iubire“ de ideal. Dar ce înţelege autorul prin egotism? De ce îl opune egoismului?
Egotistul este înfometat după putere. În goana după laude, egotistul se transformă, ai zice, într-un sfânt. Formele diverse pe care le poate lua egotistul depind de multiplicitatea feţelor cu care se disimulează omul. De aceea, egotistul se aseamănă izbitor cu mielul. Toţi cei care se pun într-o lumină nefavorabilă, care sunt umili, serviabili, acei indivizi care te surprind câteodată cu sclipirea lor, ascund un ţel egotic, ferit de imaginea colectivă prin care ar putea fi demascat. Umilul, „făcându-se singur vulnerabil şi penetrabil, sau distrugându-se singur (în faţa celorlalţi), îndepărtează chiar şi iluzia de a fi distrus de altul. Mai mult, subestimându-şi propriile sale puteri, ceea ce realizează i se va părea mare şi lui, şi celorlalţi.“[1] Este tentant să spunem despre umilul care stă cu ochii înlăcrimaţi că este omul lui Dumnezeu, atacându-l, în schimb, pe egoist, şi să afirmăm cu tărie că nu ar fi în stare de fapte perverse. Autorul merge aşa departe încât afirmă că sunt savanţi care se lasă purtaţi de egotism şi, astfel, vor să fie adulaţi de ceilalţi, doar ca să-şi afirme lor însăşi că sunt minunaţi, că munca depusă de ei este, cu totul, cuprinsă de nevoia de a destupa umanitatea. Asemenea nevroticului care vrea să i se acorde atenţie, egotistul este cel care se minte singur, care se înşeală pe sine doar pentru a avea parte de nişte iluzii deşarte. [1] Philip Leon, The Ethics of Power, or the Problem of Evil, G. Allen & Unwin ltd., 1935, p. 122.
