A fi sau a nu fi?

    

     Cred că aşa arată întrebarea întrebărilor. Dacă stau să mă gândesc, toate filosofiile au pornit de aici. Toţi se învârt în jurul fiinţei. Platon o vede dincolo, iar Wittgenstein spune că este doar o neînţelegere lingvistică. Până la urmă, nu contează. ,,A fi sau a nu fiʼʼ stă ca pion fundamental în lumea noastră de zi cu zi. Eu înţeleg prin acest tip de retorică subtilă o nevoie la fel de subtilă de a pune la îndoială însăşi îndoiala. Iar când se întâmplă să ataci incertitudinea, nu faci decât să ataci certitudinea existenţei tale. În fond, bariera care separă visul de realitate este infimă. Cele două elemente se complinesc. Singura linie care certifică realitatea este reprezentată de continuitatea faptelor noastre. În vis petreci necesitatea inconştientului de a se desăvârşi, în timp ce în viaţă petreci tot necesitatea inconştientului de a (se) dansa.

Yiruma - One day diary

Schiţa fizicii cuantice scrise pe un băţ

    

    Fiind prins într-un sistem care imprimă o anumită modalitate de conduită, factorul nu se poate sustrage natural de acolo, deşi există potenţa care l-ar putea ajuta să erupă, nu poate, propriu-zis i se dictează o forţa de tracţiune. Factorul, subiectul, prins în limitele impuse de un anumit şir de puncte de referinţă, limite impuse la rândul lor de o matrice secvenţială, ajunge să se piardă într-un spaţiu complet haotic care pare dezordonat, dar sistematizat. Haosul derivă din împlinirea tuturor limitelor impuse de factor. Însă, haosul este cu mult mai mult decât atât, dar pentru subiect, imaginea reală a lui ţine, în primă instanţă, de potenţa cu care se proiecteză în acel sistem de referinţe. Viteza poate să forţeze ritmul de mers al lucrurilor, însă viteza este imprimată de ritmul de mers al agenţilor, deci, de acei factori care subliniează un context. A merge în linie şi, totodată, a străbate în sens limitativ, înseamnă a străpunge ritmul de mers al lucrurilor. A te proiecta strict factual în ceva ce este déjà alcătuit poate fi aproape echivalent cu a te afla pe loc, căci ritmul impus de starea în care te afli aruncat este şi cel care dictează mersul ulterior al lucrurilor sau al tuturor factorilor care te înconjoară.