Există, pentru femei, o nevoie de a şti că sunt iubite, un fel de acord ţipător prin care se voalează de lumea lor. Noi, bărbaţii, suntem mult mai tăcuţi, iar atunci când spunem lucruri frumoase, minţim ca nişte porci. În fond, în dansul evoluţiei câştigă doar cei care nu se lasă cheltuiţi de propria lor idee, doar cei care se lasă purtaţi de avântul corporalităţii, al jocului meschin dintre instincte. Fugim, fugim după himere, dar ne lăsăm totuşi conduşi de iluzia că putem controla totul. Iubirea, spre deosebire de mâncare, nu poate fi controlată, nici măcar cântărită, însă ţinem al dracului de mult să o punem pe cântar, să ne vestim în stânga şi-n dreapta cu ea, să le facem tuturor cu ochiul, acaparând şi mai mult spaţiul impersonal al minciunii cu care ne hrănim.
Îmi place să dansez într-o relaţie, să-mi spun că totul curge lin, chiar şi atunci când nu se întâmplă, îmi place şi totuşi îmi displace că-mi place. Să fim în acord cu trăirea înseamnă să fim în acord cu o altă baie furibundă prin care să ne falsificăm cu totul. Evident, dragii mei, totul este falsificare, chiar şi cuvântul iubirii, dansul şi toate cele ce sunt, nimic nu este perfect şi pur, dar să zicem bine mersi că este ceva, să ne mulţumim cu puţinul zilelor noastre şi să zâmbim fals!
