Singurătate în doi

      Poţi să-i ceri unei persoane să te iubească, poţi să te prefaci într-un monstru slinos, într-un aşa-zis parazit al sentimentelor, să ajungi să te catapultezi şi să forţezi doar de dragul de a pune mâna pe ceea ce vrei? De ce nu avem tărie de caracter? De ce nu ne dăm bătuţi de la început? Chiar trebuie să fie totul aşa cum ne este nouă mai bine? De ce nu avem puterea să înţelegem că şi celălalt, ca şi noi, nu vrea decât să fie un gram de fericire în drumul său bezmetic spre moarte? Suferim pentru că nu avem sufletul de piatră, pentru că nu putem să ne golim de mănunchiul de întrebări cauzale ce se ascund în noi, pentru că ne pierdem adesea între fapte ce sunt mult mai uşor de trunchiat decât de trăit. Alegem să nu alegem şi cădem prada imposturii de a fi liberi. Nu cred că ştim ce este libertatea, nu avem cum să o cunoaştem având în vedere că în noi se piteşte o închisoare ce ţine să ne facă cu ochiul, ce ţine să ne aducă în spaţiul unei alte persoane care, şi ea, la fel ca şi noi, se stoarce de mănunchiul de libertate, se rupe de el tocmai ca să se plieze genuin în raza noastră…Suntem goi, aşteptăm veninul celuilalt ca să ne umplem de semnificaţie şi să zâmbim. Asta e! Zâmbim cu lacrimi şi zăbovim cu pliscuri de oţel. Ne sacadăm fortăreaţa doar ca să ne legăm cu ea. Ghicim totul şi nimic şi, uite aşa, ajungem să învingem teama de singurătate. Crescând şi totuşi alternând între vacuitate şi substanţă ajungem să ne derogăm de la statutul măreţ, de la mediana cea unsă cu muşcătură de şarpe, ne anchilozăm şi totuşi ne uităm la noi, la teatrul zilelor noastre în doi, când totul se varsă cu neîncetată milă şi dispreţ spre unul singur. Ajungem să fim Unul când celălalt nu mai există pentru noi. Când celălalt se rupe de noi…

Despre apropiere

    

     În singurătatea proprie care se naşte la orice pas există totuşi un zâmbet sau, poate, o lacrimă. Şi omul, adică singurătatea, trebuie să fie complementar unui alt lucru. Viaţa are moarte, iar moartea are viaţa. Toţi au ceva. Omul are singurătatea, fiinţa sa, fiorul care pâlpâie latent în el. Culmea, noi fugim de singurătate, adică de noi. Ca să fii singur-singur nu ai nevoie de o cameră care să te ţină de mâini şi de picioare, ai nevoie de o turmă care dansează în jurul tău. Singurătatea nu o simţi niciodată între patru pereţi, o simţi tocmai atunci când nu vrei să o simţi, când eşti prins de vâltoarea cotidiană, când spui cu mâna pe inimă că nu eşti singur, exact atunci… Noi fugim de noi şi astfel ne apropiem. Spuneam acum ceva vreme că „Depărtarea este o nevoie subită de apropiere“ -  poate că ar trebui să medităm un strop mai mult, oleacă, cum spun moldovenii. În apropiere se naşte orice dezgust neautentic, dar şi autentic. Poţi fii neautentic pentru că fugi de tine. La fel, poţi fii autentic tocmai pentru că nu fugi de tine. Apropierea nu înseamnă, neapărat, un cuib cald. Poate fi un lacăt sau o peşteră.  

Târziu

Există timpuri, nu pot fi salvate, iar dacă încerci să o faci, rişti să pierzi şi ceea ce aveai înainte de a face acest lucru! De ce nu poţi înţelege niciodată, de ce acum vezi mai clar? Nu pot să înţeleg acest lucru! Cum nu pot să îi inţeleg nici pe cei care nu au nici o urmă de personalitate proprie. Nu am chef să dezgheţ un creier.
În plus, şi el, săracul, e alcătuit intenţional, nu? Nu te uita în trecut, lasă trecutul să se uite la tine, şi pe urmă vei plânge liniştit. O lacrimă o să te adune de acolo şi o să te aducă în prezent.Vezi cu ce ai greşit, nu căuta scuze tâmpite, nu arunca cu pietre în persoana de lângă tine, caută să vezi în tine. Nu crede în cei ce te laudă, nu da vina pe trecut, dă vina pe tine. Aşa este acum, e târziu!