Singurătate în doi

      Poţi să-i ceri unei persoane să te iubească, poţi să te prefaci într-un monstru slinos, într-un aşa-zis parazit al sentimentelor, să ajungi să te catapultezi şi să forţezi doar de dragul de a pune mâna pe ceea ce vrei? De ce nu avem tărie de caracter? De ce nu ne dăm bătuţi de la început? Chiar trebuie să fie totul aşa cum ne este nouă mai bine? De ce nu avem puterea să înţelegem că şi celălalt, ca şi noi, nu vrea decât să fie un gram de fericire în drumul său bezmetic spre moarte? Suferim pentru că nu avem sufletul de piatră, pentru că nu putem să ne golim de mănunchiul de întrebări cauzale ce se ascund în noi, pentru că ne pierdem adesea între fapte ce sunt mult mai uşor de trunchiat decât de trăit. Alegem să nu alegem şi cădem prada imposturii de a fi liberi. Nu cred că ştim ce este libertatea, nu avem cum să o cunoaştem având în vedere că în noi se piteşte o închisoare ce ţine să ne facă cu ochiul, ce ţine să ne aducă în spaţiul unei alte persoane care, şi ea, la fel ca şi noi, se stoarce de mănunchiul de libertate, se rupe de el tocmai ca să se plieze genuin în raza noastră…Suntem goi, aşteptăm veninul celuilalt ca să ne umplem de semnificaţie şi să zâmbim. Asta e! Zâmbim cu lacrimi şi zăbovim cu pliscuri de oţel. Ne sacadăm fortăreaţa doar ca să ne legăm cu ea. Ghicim totul şi nimic şi, uite aşa, ajungem să învingem teama de singurătate. Crescând şi totuşi alternând între vacuitate şi substanţă ajungem să ne derogăm de la statutul măreţ, de la mediana cea unsă cu muşcătură de şarpe, ne anchilozăm şi totuşi ne uităm la noi, la teatrul zilelor noastre în doi, când totul se varsă cu neîncetată milă şi dispreţ spre unul singur. Ajungem să fim Unul când celălalt nu mai există pentru noi. Când celălalt se rupe de noi…