Sunt persoane care mă urăsc, deşi nu au nicio treabă cu mine. Îşi fac ei aşa un portret; parcă îi şi aud: ăla cu figurile lui, crede că le ştie pe toate, cine e ăsta să-i facă el pe toţi, lasă că-i arat eu, un infatuat, prea plin de el, pur şi simplu mă enervează cu aerul lui de superioritate, prea fals, ipocrit, mândru, nu ne lasă să-i răspundem, e prea de tot, prea mult tupeu, aroganţă, credul şi superficial. Toţi, de dinainte de era facebook, şi post-facebook…aşa văd lucrurile. Dar să nu ne stricăm cheful, nu? În fond, cam cu asta se ocupă oamenii, nu?
Stăm şi bărfim, ne jucăm cu poveşti banale, scindăm tot ceea este mai frumos de urât. Emitem judecăţi de valoare şi dăm cu biciul. E interesant acest rol de judecător, nu? Şi simplu, căci nu necesită nimic, poate doar o gură plină cu „trandafiri”. Cochetăm cu toate, le ştim pe toate, dar în principiu nimic. Nu este deloc anormal, este cât se poate de normal, însă mă tem că o să rămânem doar cu asta. Să nu ne aşteptăm la mai mult. Omul şi Locvacitatea, cei mai buni prieteni!
