Noul an

            Am învăţat să privim îndărăt cu o anume baie de mulţumire, să nu ne mai uităm critic la nimic, mai ales la capăt de an. De fapt, impropriu spus, capăt de an, ştim foarte bine că este doar un biet calendar, o matematică inventată de nu ştiu cine... În fond, nici nu are sens să ne privim încordat, mai bine să ne lăsăm duşi de iluzia unui calcul subtil, decât să ne amăgim cu tristeţi precare. Putem? Normal, nu. Oricât am încerca să ne eliberăm de năzuinţele noastre, de focarul de infecţie ce putrezeşte lasciv în noi, nu am reuşi, doar suntem timp, nu? Omul este timp, el dă semnificaţie şi cauzalitate tuturor păcatele şi dorinţelor, omul capătă de toate şi totuşi nimic, totul fiind doar un pumn de iluzii.

       Cu toate acestea, anul nou nu vine pentru toţi, nu că ar veni cu adevărat, dar ar trebui să învăţ şi eu să mă bucur de aceste lucruri, să încerc să mă integrez în prăpastia avidă de nimic. În fond, mi-am dat seama, nimic nu mă mai poate mişca. Să fii de lemn sau de piatră? Ce alegi?

       Aş vrea totuşi să vreau, să-mi doresc şi eu ceva, să nu mă mai gândesc aşa de mult la ziua de mâine, să pot să vreau, să vreau să pot, să fiu cumva legat de lumea în care trăiesc. Aş vrea să nu  mai vreau şi totuşi să vreau să pot să nu mai vreau. Frica de eşec, frica deşertului, sărăcia, mizeria, toate, sunt prea multe, sunt aşa multe să nu le vadă cineva…

Promisiuni

        În cada cu minciuni se găseşte şi promisiunea. Nu cred în promisiuni, şi asta nu pentru că nu aş avea încredere în oameni, cum ar spune cineva în primă instanţă, ci pentru că omul nu are încredere în el însuşi, în ceea ce face mâine sau poimâine; aşa că, oameni buni, să revenim cu picioarele pe pământ, în lumea noastră reală, rece şi frumoasă, dacă vrem să trecem dincolo de iluzie. Dacă un om nu ştie ce vrea, dacă el nu are nicio şansă să se cunoască, de ce aş avea eu încredere în incertitudinea lui, de ce aş pleca de la premisa că totul este stabilit, de ce m-aş lăsa dus de valul unei bule de aer? Promisiunile sunt făcute să fie încălcate, pentru că altfel nu ar putea să fie. Promisiunile nu te ajută, ele te pun pe un drum condus de altul, de un-altul care te poate seduce cu zahăr sau sare. De ce să nu învăţăm să ne facem nouă o promisiune, să găsim un plan şi o rezolvare în spaţiul cauzalităţii noastre? De ce alergăm după ceea ce se lasă mai uşor de vânat? Comoditatea este bună, dulce, dar la rându-i este goală, dătătoare de minuni pe termen scurt, şi răufăcătoare pe termen lung. Hai să nu mai fim umili, să încercăm să ne rupem cu totul de constructe precare, iar dacă o facem, să încercăm să vedem că totul are un sfârşit, inclusiv iubita noastră viaţă plină de promisiuni. 

Într-un final, tot singuri ne culcăm

            Viaţa este făcută în aşa fel încât să ne lăsăm purtaţi de turme. Colectivitatea este măsura fără de măsură, trompeta şi chinul fără de foc, goarna şi baioneta prin care ni se eludează fapticul zilelor noastre. Ea este rugul şi jugul oamenilor angoasanţi, în ea găsim izvorul tămăduirilor şi răspunsul tuturor întrebărilor. Superficialul este la el acasă în turmă, în goana după avânt şi răspuns la întrebare. Dar viaţa noastră intimă este şi poate să fie una dintre uşile ce dezleagă avântul vieţii cotidiene. Intimul este, la fel ca alte iscoade, un tărâm de pus pe tavă, o alegere ce vine peste tine, ce ţine să te poarte fără intenţie în aşa-zisa lume a cognoscibilului; aici orice taină sau fereastră închisă se deschide, aici se dezleagă noeme şi tot aici se descrie indescifrabilul sau, cel puţin, ascunsul cu iz de rezolvare. Sigur că omul trăieşte în colectivitate, că totul este mai uşor când ni se dau răspunsuri de-a gata, dar asta nu este tocmai premisa vieţii noastre reale, a vieţii dintre pereţi, este ceea ce se vede, şi nu ceea ce este…În viaţa noastră absconsă, lumea se contopeşte într-un pahar, aici se preface şi se întoarce la o sută optzeci de grade; în ascunsul dormitorului nostru, lumea simbolurilor fragmentare dispare, se rupe de substanţă şi se preface în deşert şi goliciune. De ce ajungem să fim cu noi, doar cu noi? Pentru că, fie spus cât mai simplu, orice am face, tot la noi am ajunge, tot la temerile şi durerile noastre, tot la reuşitele şi joaca de doi lei, la destinul sau chiar norocul nenorocirilor noastre. În colectivitate ne rupem de întrebările noastre, de incertitudinea noastră, de mănunchiul odios de frământări. În spaţiul formal, incertitudinea devine formală, polii se inversează, capătă frământări uşoare, totul este presărat cu răspunsuri acum, totul se contopeşte, incertitudinile devin certitudini pentru că se leagă, se conturează într-un spaţiu aşa-zis obiectiv, într-un cumul de răspunsuri precare, reci, de lemn, de tradiţie, pârghii genealogice din care răsare banalul vieţii cotidiene. Într-un final, dormim singuri pentru că lângă noi nu este nimeni. Într-un sfârşit, suntem singuri pentru că altfel nu putem să fim. Chiar şi atunci când toţi dansează, când sunt lângă tine, cu lumea şi făgaşul lor plin de răspunsuri, tot singur eşti. Chiar şi atunci când este el sau ea lângă tine, tot singur eşti, tot rupt prin excelenţă eşti…Eşti singur pentru că natura psihosomatică te obligă să fii, eşti singur chiar în turmă, în mijlocul şi răcnetul cu care te violează dansul oilor.  

Femeia din spatele meu

     Îţi scriu aceste rânduri pline de invidie şi de scrâşnet ascuns. Îţi scriu ţie în speranţa că o să-mi ierţi felul de a fi. În spatele fiecărui om se ascunde un alt om, o melodie sau un gând. În goana după himere, femeia din spatele meu ştie mai multe decât mine, ea mă priveşte mai frumos ca oricare altul, mă ţine să nu mă volatilizez perfid într-o noemă stinsă. Femeia din spatele meu este proiectul utopic care mişcă din degete. Este omul plin de bunătate şi înţelegere, este oglinda din faţa mea, monologul scris pe o hârtie pierdută, gândul ce fuge cu patos după păcate şi desene deşarte. Femeia din spatele meu este cea care se proiectează în faţa mea, este oglinda ce-mi separă lumea de nisip, ce mă ţine încă în viaţă, ea ştie ascunsul meu, chiar dacă-mi spune că nu ştie, că nu are cum să ajungă la mine, chiar dacă îmi indică lacrimi perfide, triste, lăsând totul în seama mea, adică în peticul ei, în sălaşul plin de oceane şi mâini materne. Femeie din spatele meu nu este deloc în spate, este dincolo de gânduri şi strofe, este ca cimentul avid de ploaie, reală şi totuşi ascunsă, sortită câştigului şi pieirii. Femeia din spatele meu este legată cu nervi de oţel, cu privire de corb, avidă de reuşită, de ţel şi amăgire, totul consumându-se într-un pahar cu ţepi. Are colţi pentru toate şi pentru toţi, erupe şi omoară ca o mamă ce-şi apară copilul de fiare. Nimic nu-i scapă! Nimic nu o doboară când e vorba de mine. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

De pe vremea copilăriei

            M-a cuprins o poftă de vremea liceului, de nebuniile din generală, când iubeam o fată şi mă duceam să beau apă de o mie de ori, doar ca să trec prin faţa ei, sau când ocoleam un cartier, ca prostul, să trec pe lângă balconul ei. M-a cuprins un gând al vremurilor nebune din curtea şcolii, când jucam fotbal şi făceam scheme ca să mă dau mare că eu sunt mai bun decât Ronaldo. Ce jucător fain era Denis Şerban de la Steaua, mai ştie cineva ceva de el? Nu cred.

            M-a furat o melodie ce mă obliga să dansez în faţa tuturor ca un nebun, să fac circ în faţa blocului şi să fiu certat de toate mămicile de pe scară, motivul fiind unul destul de întemeiat: pervertirea celorlalţi minori, eu fiind, evident, minor! Ele uitau lucrul acesta! Ţin minte că în liceu avem un prieten care avea un număr de telefon asemănător celor de la linia fierbinte, eram aşa de supărat că nu am şi eu un asemenea număr, încât, într-o zi m-am dus la o vânzătoare şi i-am zis: vreau şi eu o cartelă cu 69! Doamne ce nebun eram!

            Ţin minte că, la şcoală, nu puteam să stau locului; în clasa a patra avem o colegă care a avea ca scop impus de învăţătoare să-mi dea o palmă-n cap. Aşa am ajuns să cuceresc eu fetele, nu ca să descopăr marea fragilă a pubertăţii, ci ca să-mi apar pielea, coaja, de marea învolburată de palme. Ce crudă era învăţătoarea cu mine! În banchetul din clasa a opta m-am simţit cel mai bine, acolo am avut trupă, orchestră, o vedere la Dunăre ce ţine să ne spună că viaţa este doar un truc din care scapă doar trişorii. Acolo, am dansat, am simţit, am trăit primul meu blues, cu prima mea parteneră adevărată, care avea să plece în Bucureşti, să facă liceul acolo. Frumos şi trist! Însă, ce lucru durează o veşnicie? În liceu am fost dezamăgit, „am ales să fi ales părinţii mei un drum pentru mine, un liceu economic, cu planuri măreţe şi drumuri creţe, pavate cu  intenţii dezgheţe“. Cu toate astea, după ce-am trecut prin joaca aferentă liceului, cu muzică la difuzoare şi alte prostii, am avut prilejul să-mi întâlnesc profesorul, omul care m-a întrebat: Cât din tine este tine? Obsesie ce persistă al naibii de insistent şi în ziua de azi. Nu am putut să-mi fac nicio prietenă din liceul acela, nu ştiu ce avea, nu puteam să înţeleg, să mă acomodez cu faptul că iubirea poate să stea cu tine în bancă sau pe coridor. Aşa că, fie vorba, viaţa m-a luat de mână şi m-a aruncat pe alte ogoare. Ce frumos era la rockotecă, ce norocos am fost să prind vremurile alea, miercuri seară, o noapte ce se câştiga pe ritm de chitară!   

Totul este uşor în lumea noastră

Ascultam o nebunie, cum că o persoană poate să scrie, dar cu timpul să-şi dea drumul la scris, de parcă scrisul vine din mânecă şi se scutură prin conturul efemer al creionului, şi nu al minţii. Dacă nu ai minte, gânduri, idei, de unde vrei să-ţi vină scrisul în mânecă, de unde? Până aflăm măreţul răspuns, noi să ne vedem de lucrurile noastre şi să aşteptăm un nou cutremur în viaţa noastră banală. Dacă totul ar fi plat, dacă viaţa s-ar rezuma doar la situaţii fără iz de tremur şi întrebare, oare nu ne-am plictisi în propria noastră mediocritate? Sigur, nu aşa arată un raţionament pentru a face o crimă, doar că te plictiseai, dar dacă lumea s-ar închina la picioarele tale, la tot ceea ce ai vrea tu, ţi-ar mai veni poftă să mănânci, să te strecori afară? În primul rând, ai fi sedus de propria ta neputinţă, de propria baltă de iluzii plânse de certitudini. În al doilea rând, ai fi exact ca Sisif, captiv şi totuşi liber! În al treilea rând, viaţa nu este frumoasă dacă are o singură culoare, dacă totul se rezumă la voinţa noastră goală. Cele mai mari eşecuri au fost produse din excesul de fericire, când oamenii au ajuns să-şi spună că s-au săturat, lezaţi fiind de propria lor minciună…

Închide ochii şi intră în lumea mea

    
     Aici, în lumea mea, vom învăţa să ne ţinem de mână. Aici, în lumea, ne vom certa cu zâmbete şi minciuni frumoase. Ne vom purta precum iarba dusă de vânt, agale şi totuşi apăsat, aşa vom învăţa ce este iertarea, ce este tăcerea şi zgomotul din ea, aşa vom desena cu gânduri simple, pline de patos şi foc. Aici, în lupta dintre himere, în cazanul fiert cu vin şi miros de scorţişoară, vom cânta şi ne vom îmbăta cu noi. Trupurile vor fi note pierdute de pian, corpul tău va fi făcut doar pentru mine, se va purta ca la el acasă doar în prezenţa mea. Aici, chiar aici, în farmecul crescând şi avid de eros, ne vom picta în culori, în mii de culori şi nuanţe. În lumea mea, draga mea, va fi lumea ta, de fapt, lumea ta va fi fiind lumea mea şi tot aşa. Nu vreau nimic mai mult, impropriu spus a vrea, căci, dacă vrei, falsifici, dar să lăsăm asta acum, hai să ne trezim din somnul nostru şi să ne înecăm cu noi, cu trupurile şi focul nostru, să ne încălzim şi să ne cuibărim tot în noi, să murim în noi, chiar să ne răscolim în noi, dar să trăim cu foc şi tremur!

Ascultă  muzica mea! 

Nu mă mulţumeşte nimic

Nu am o stare tocmai plăcută. Un om, în aparenţă vesel, în esenţă trist. Nu cred că am ajuns să desluşesc nimicurile lumii în care trăiesc, dar nici nu mai vreau. Mă plictisesc și Kant, şi Nietzsche, iar filosofia a început să devină o glumă bună. De parcă nu ar fi fost! Mă plictisesc oamenii, pentru că toţi au probleme, nici unul nu are nimic bun de zis, toţi vor să te disece sau te ţină în braţe cu propriile lor mizerii. Nu mai am răbdare să ascult, şi totuşi o fac. Când simţi că nu eşti bine, mai are vreun rost să trăieşti? Sau şi moartea a devenit un moft al frustraţilor care cred că au ceva de zis? În fond, plictisul nu poate fi separat de moarte, este probabil pionul morţii, trucul sau fructul sorbit dintr-o palmă, făgaşul sinuciderii.

            Viaţa este un pumn de iluzii, mi-am spus aseară în timp ce mă frământam să adorm. Încerc să le spun celor din jurul meu că viaţa nu este o iluzie, dar subconştientul îmi face cu ochiul, îmi arată că totul se macină în proximitatea anostă a unui gând. Mă doare totul! Acum, poate, am ajuns să înţeleg că suferinţa se contopeşte trupeşte, că nu putem să o vedem dincolo de psihosomatic, că omul care-şi taie venele nu mai suportă focul mental, punându-l astfel pe trupul lui, fiind într-un final o modalitate de salvare. Însă nici asta nu ar avea sens. Am tendinţa să spun că eu ar trebui să văd dincolo de mine, de alţii, că soluţia nu este încarcerată într-o pâlnie, ci într-o sită plină cu paiaţe din care eu am să mă sustrag pe mine, fiindu-mi propriul ajutor, dar şi regres. Citeşte mai departe acest articol...

Ce anume te face să fii o femeie specială?

     Există o sumedenie de reviste pentru femei în care ne sunt prezentate o sumedenie de reţete de succes. Evident, sfaturile vin din partea unor fete cu reuşită şi priză la băieţi. Cel puţin pe hârtie. Trecând însă peste detaliile formale, să trecem la cele informale. Cum se face că orice femeie avidă de reuşită pune botul la o mizerie în genul celei din titlu? De ce am ajuns să căutăm răspunsuri ancestrale în lucruri banale? Nu judec pe nimeni, dar am impresia că totul a ajuns doar o reţetă umilă. Toţi avem nevoie de un medic, în speţă, de un răspuns admis şi cert, de un făgaş chipurile natural, pentru a contracara la fel de natural un fapt anormal. Toate fetele avide de reuşită căută un răspuns acolo unde nu trebuie să caute un răspuns.

        Aşadar, când este o femeie specială? Nu este tocmai atunci când nu ţine să nu fie aşa? Nu este oare o idee care nu are sens, având în vedere că specialul nu ţine de programare, adică de modul voit de a face lumină acolo unde nu este nevoie de o lumină? O persoană este specială în sine, fără a căuta o reţetă sau un bilet de salvare. Cum ar fi ca o persoană specială să se întrebe ce este specialul? Nu ar avea sens, nu? Şi atunci, de ce nu ţinem să fim fermi pe indecisul nostru? Până la urmă, totul este ascuns, ţinut în deşerturi fine, nimic nu este clar şi bun de pus pe tapet. În fond, nici nu există om special, ci o aplecare nesănătoasă cu privire la un mod banal privit cât se poate de anormal. Citeşte mai departe...

Cele 10 porunci

Încearcă să te ţii de tot ce ai. Încearcă să-ţi spui că nu e nimic important cu adevărat. Că singurul care poate să fie important este modul tău de a te raporta la lucruri. Evenimentele sunt doar nişte interpretări ale propriei morale. Morala nu ar exista dacă nu ar fi reproducţia factuală a unui gând. Încearcă să te uiţi la toţi şi la toate, să nu te laşi înduplecat de toate şi de toţi. Încearcă să fii deschis, să vorbeşti cu cerşetorii, să dai mâna cu cei care vopsesc gardurile pe stradă. Încearcă să vorbeşti cu paznicul, cu portarul sau cu femeia de serviciu. Încearcă să fii mândru de realizările tale, nu are rost să te faci umil doar că să nu-ţi dea unul în cap din invidie. Încearcă, totuşi, să rămâi cu picioarele pe pământ şi să nu visezi prea mult. Mizeria e mult mai aproape de om decât raiul. Încearcă să te uiţi în oglindă şi să ceri de la tine doar ceea ce-ţi spune subconştientul. Încearcă, chiar dacă sună cam aiurea, să conştientizezi inconştientul. Oricum el dictează pentru tine. Încearcă să plângi, să te descarci, să asculţi vântul sau ploaia. Dansul nu este străin, încercă să te laşi furat de el. Încearcă să ai grijă de tine, boala este mai presus de orice, doar atunci te vezi cu adevărat, când eşti în prăpastie. Încearcă să vrei totul, dar să nu ucizi cu sânge rece, ci cu un zâmbet şi o vorbă. Încearcă să treci dincolo de vorbe, de ce se spune, să ai urechi de şarpe şi ochi de vultur. Încearcă să dansezi în stradă şi în ploaie. Încercă să fii sincer cu ceea ce simţi pe moment şi nu pe eternitate. Trăieşte! Fii în acord cu sunetul care te cheamă şi te adoarme. Inventează poveşti şi treci prin viaţă cu ele. Nimic nu este mai frumos decât să conştientizezi minciuna sau adevărul tău. Nu te poticni în propriile principii, alea sunt făcute ca să fie încălcate, violate de propria ta incertitudine. Nu fi soldatul rece cu gând de criminal, ci omul care împuşcă gândul criminal. Treci dincolo de idei fixe, precepte şi mizerii tradiţionale! Porneşte cu tine, rupe gardul, forţează nota şi fă să fie discordantă, oricum ea  este pitită în tine! 

Craiul de curte nouă sau iubirea virginelor

Ce căutăm în bătălia noastră cu noi înşine, să ne potolim, domolim, poftele obscure sau să ne pătrundem şi mai mult cu virtutea noastră de a ne răstălmăci liniştea? Simţim că obosim şi totuşi căutăm să nu scutim durerea de glas. Nu ştiu de ce ţinem să ne hăituim cu speranţele noastre pline de iluzii obscure, de ce ţinem să ne minţim când ne este lumea mai dragă? Am învăţat până acum că nimic nu are valoare, că totul este permis atâta timp cât există un cumpărător, că un suflet, de este cald sau rece, va fugi spre un-altul cu o viteză nimicitoare, dacă crede într-o minciună mai mare decât el. În goana noastră avidă de certitudine rupem cu năzuinţele nenorocirilor tălmăcite cu har la un pahar.

Nu ştim nimic, dar ţinem să atingem peretele ineluctabil al fiecărui gând. Nu putem să ne mulţumim cu nimic, dar falsificăm fiecare pată de adevăr, o fabricăm în poleială şi ne-o vindem pe tavă cu cel mai savuros zâmbet. Lăsând iluziile, hotărâm că este lesne de înţeles că totul are o culoare şi că nu există ceva mai mare decât propria noastră voinţă, decât felul nostru de a seduce şi a îndupleca orice pradă, totul fiind doar un etalon al propriei noastre etichete. Omul suportă legea scrisă de el, fapt care-l abonează la propriul său abandon, la propriul său mit cu privire la lemnul ce-l înconjoară. Să suferim aş spune, dar să o facem cu puţin curaj, cu o mică lacrimă sinceră, avidă de tremur, de orice ar fi, de un nimic împotmolit, totul pentru o viaţă mai curată, mai puţin pătată …Citeşte mai departe.




Mai multe poze găseşti aici

Preoţi, judecători, poliţişti - planul divin

Încă din cele mai vechi timpuri au existat poveşti şi mituri cu oameni plini de puteri supranaturale. Zei care mistuie cu focul şi dorinţele lor morbide. Portrete de eroi înarmaţi cu stele în frunte şi ochi de fulger! Însă, cu toate astea, oamenii zilelor lor noastre, după ce a murit Dumnezeu, au ţinut să ţintească şi mai mult. Grecii şi, în speţă, zeii lor erau amestecaţi printre oameni. Grecia antică era o mare în care se scăldau păcatele tuturor. Fiecare om avea un zeu, o izbândă, o pildă sau un negoţ cu o idee de pus în practică. Totul era amestecat, contopit, strâns în pătura zeului. Nu era vorba de transcendenţă şi alte minunăţii, doar joc, dans şi tragedie, pentru că fiecare grec, în felul lui, erau un soi de erou, un actor care-şi ducea viaţa cu fală pe scenă. Normal, după creştinism, lucrurile s-au schimbat, zeul a apărut dincolo de oameni, el s-a îndepărtat şi s-a aruncat în mana cerească şi abisul dătător de speranţă şi de ascuns. Cu toate astea, ceva s-a păstrat. Trebuia ţinută totuşi o legătură cu mundanul, cu turma, cu cei care erau rupţi acum de dumnezeire, trebuia să se găsească o soluţie, un plan prin care să se facă transferul sau să se înfăptuiască planul divin. Iar acest plan divin, dătător de miracole, a fost preluat, evident, de etică, adică, în planul istoriei noastre, de preoţi, judecători şi poliţişti. Poate că sună ciudat să-i punem pe toţi în aceeaşi oală, dar nu sunt ei singurii care împart dreptate? Preotul, nu este mediatorul dintre lumi, nu este el tocmai mâna lui Dumnezeu? Iarăşi, în plan avocăţesc, judecătorul nu decide soarta noastră? Nu este el tocmai un Dumnezeu pe pământ, cel care împarte dreptate cu ciocanul? Social, cel care vine şi coordonează rostul unei mai bune conduite morale, poliţistul, nu este tocmai expresia mundană a genealogiei răului şi binelui? Evident, da! Lăsând ironia, lucrurile aşa stau. Totul sună frumos pe hârtia divină, dar conform cu ipoteza lucrului real, ceva scârţâie. Dacă aceşti iluştri nătăfleţi sunt expresia reală a idealului divin, atunci cum se face că ei sunt primii care încalcă acest plan? Citeşte mai mult...