Despre Servitute şi micile Insecte Comune

Într-un stat de drept precum pretinde România că este, ar trebui să avem o șansă, ar trebui să găsim, în noi și în cetățenii acestei țări, noi speranțe, ar trebui să nutrească viața. Politicul nostru sau mai bine zis pseudopoliticul autohton se găsește undeva între agonie și extaz, la limita mizeriei și a falsului. Eu nu am chef să văd strategii prin care se dorește atacarea partidului advers, ci altceva, ceva care să semene cu viața, ceva care să nu ducă la sucombă. Acești oameni, care ar trebui să fie în slujba cetățeanului, fac din locuitorul acestei țări un nou prilej de iobăgie. Vechile structuri alcătuiesc astăzi noile structuri, iar acestea formează, la rândul lor, mizeria istorică. Această „pasă neagră“ în care ne aflăm de când ne știm este amplu proiectată, iar starea himerică începe să devină suportabilă, căci ne lucrează mereu cineva pe la spate. Noi lăsăm lucrurile așa! Iar dacă le lăsăm, atunci...hai să-i lăsăm în continuare, căci totul merge strună.

Golul Împlinit

Aşa simt atunci când nu simt, sau atunci când nu simt, chiar simt? Şi, pentru ca acest lucru să prindă viaţă, o să-l descriu în neştire. Golul se arată plin, este foarte greu să-l prinzi şi să-l aşezi pe hârtie, mai ales că limbajul este mulat pe vedere. Acum începe... nu ştiu cum poate acest nescris, neumblat, pustiu, să fie conştient în mine; apare rar, dar oare el indică ceva, oare duce spre ceva, sau începe şi sfârşeşte în început? Încerc să-mi dau seama dacă el se joacă cu mine sau eu cu el – o face intenționat, oare? Nu ştiu de ce, dar aş vrea să scap de el, să-l prind într-un final, să ştiu ce vrea de la mine, să-mi dau seama ce vreau eu de la el, şi aşa mai departe...Poate că-l vreau, dar îl am deja, şi totuşi este aşa bizar încât nu-l pot lăsa să mă domine, vreau să-l controlez eu! Şi dacă o fac, o să văd cum este, şi o să vă şoptesc la ureche. Ascunsul este alcătuit din urme şi pete ale trecutului, el este acel loc în care se regăseşte persoana iubită, în care noi ne-am pierdut de multe ori. Este acea aşezare a focului, a împlinirii şi despărţirii, el este Ea sau El. Golul este umplut de suferinţă şi fericire, de iubiri trecute şi prezente, este un tot haotic care se luptă cu noi şi care ne arată că nu suntem singuri. El aşează lupa spre viață, iar în el se găseşte originea melancoliei şi lăcomia celuilalt care ne sfâşie de atâtea ori. Oare drumul pe care merg este al meu?

Strop

Câte o picătură, așa se scurge din noi, așa se arată drumul infinit. Cercul nodal ne arată că în om stă apa și noi ne desfășurăm prin ea, la fel cum drumul acesta se desfășoară tainic, prin noi. Ne aflăm fixați între cer și pământ și de aici ne jucăm cu măsura divină. Un pian ce cântă o viață lină într-un parcurs sublim de dinamie și o voce subtilă pe final. Și cânt...căci atât pot să fac, drama persistă! Nu se mai simte, nu se mai trăiește nimic, nu se mai știe nimic, nu se mai găsesc soluții, nu se mai știu gânduri, nimic din tot ce ar putea să ne lege, se lasă ușor...foarte ușor, chiar acum. Sofis cantă la pian, el vrea să ne îmbete cu acorduri line și nu ne lasă, ne conduce, pe toți ne varsă, pe toți ne dirijează! În apă există simetrie cum și în muzică există o anumită simetrie ce stilizează o structură – aceasta, la rândul ei, fiind doar o pâlnie ce ne îmbată cu apă rece. Dar nu poate fi chiar așa tragic – în fond, omul simte țărâna și ploaia, simte...bine zis, dar nu le mai vede. Pe aici... pe la mine, este bine, ascult muzică, chiar o și compun.

Târziu

Există timpuri, nu pot fi salvate, iar dacă încerci să o faci, rişti să pierzi şi ceea ce aveai înainte de a face acest lucru! De ce nu poţi înţelege niciodată, de ce acum vezi mai clar? Nu pot să înţeleg acest lucru! Cum nu pot să îi inţeleg nici pe cei care nu au nici o urmă de personalitate proprie. Nu am chef să dezgheţ un creier.
În plus, şi el, săracul, e alcătuit intenţional, nu? Nu te uita în trecut, lasă trecutul să se uite la tine, şi pe urmă vei plânge liniştit. O lacrimă o să te adune de acolo şi o să te aducă în prezent.Vezi cu ce ai greşit, nu căuta scuze tâmpite, nu arunca cu pietre în persoana de lângă tine, caută să vezi în tine. Nu crede în cei ce te laudă, nu da vina pe trecut, dă vina pe tine. Aşa este acum, e târziu!

Intelectualii şi Comunismul

Trăim în societate și adesea auzim, chiar și pe stradă, dacă nu zilnic, măcar săptămânal, acest lucru „era mai bine atunci, aveam o casă și un viitor asigurat“. Comunismul, pentru intelectualii de dreapta, nu este nimic altceva decât cea mai mare formă de inepție generală, cadrul prin care cineva putea să-și exercite în voie comenzile. Prostia dusă până la paroxism și impusă cu forța. Sigur că majoritatea intelectualilor au trecut prin clipe grele în acea perioadă. După ei, comunismul se manifesta prin prostie, o prostie care, culmea, era impusă și, mai departe, o prostie din partea celor care o acceptau tacit, cel puțin până la revoluția din 1989. Este adevărat că acești intelectuali au suferit, ba chiar foarte mult, dar hai să vedem ce se întamplă și cu societatea în care trăim astăzi, căci ea nu este formată numai din intelectuali, filosofi sau oameni de știință. Restul oamenilor, deși nu au timp, vor un singur lucru, care este simplu și modest din perspectivă intelectuală, și acela este „să avem ce pune pe masă“. Da, ăsta e adevărul și, pentru cei ce nu văd, acest adevăr nu vine din stele și din univers, ci din societatea în care trăim. Căci această societate, dacă pentru intelectuali este normală, pentru restul este utopică. Vremurile trec, viața curge și nimic nou printre oameni. Acești oameni nu sunt materialiști, nu sunt nici idioți și nu au nici ochii acoperiți, ci le este foame – tragic domnule? Dacă un intelectual ar vrea să ajute în vreun fel, ar trebui să înceapă cu el, și anume să nu mai ceară altora să vadă Realitatea sau măcar să o gândească, ci să o facă el! Căci realitatea zilelor noastre este execrabilă! Realitatea noastră se manifestă sub toate formele tragicului! Începând cu muritorii de foame, cu spitalele bolnave, cu școlile părăsite și murdare, cu universitățile care formează numai proști și cu intelectualii noștri care beau bere și râd! Acești intelectuali sunt pseudointelectuali, iar viitorii intelectuali care trec prin facultățile de doi bani sunt niște ciori deghizate în porumbei prodigioși. Oare oligarhia nu se aplică și în cazul intelectualilor?

Durere

Este interesant totul. Cum plouă şi cum se curg toate. Ador vântul la fel cum şi el mă iubeşte pe mine. Ne întâlnim de multe ori şi aproape de fiecare dată îmi şopteşte ceva. Ce mă atrage la el şi mă uimeşte în acelaşi timp este naturaleţea cu care cântă. Vântul este sincer şi cu siguranță mă poate face să fiu sincer cu mine. Oare câți fac lucrul acesta? Poate că nu mai văd bine sau nu mai ştiu ce este cu mine...dar el mă face să văd. Acest hilozoism mă ajută! Ce fac însă cu mine acum? Vântul este sempitern, eu stau ascuns în mine şi cu siguranţă nu pot să mă ascund în el. Durere şi neînţelegere, ar trebui să le las pentru altii, ar trebui să le simtă şi ei. Şi dacă nu o fac!? Să le arate vântul această idiosincrasie!