Craiul de curte nouă sau iubirea virginelor

Ce căutăm în bătălia noastră cu noi înşine, să ne potolim, domolim, poftele obscure sau să ne pătrundem şi mai mult cu virtutea noastră de a ne răstălmăci liniştea? Simţim că obosim şi totuşi căutăm să nu scutim durerea de glas. Nu ştiu de ce ţinem să ne hăituim cu speranţele noastre pline de iluzii obscure, de ce ţinem să ne minţim când ne este lumea mai dragă? Am învăţat până acum că nimic nu are valoare, că totul este permis atâta timp cât există un cumpărător, că un suflet, de este cald sau rece, va fugi spre un-altul cu o viteză nimicitoare, dacă crede într-o minciună mai mare decât el. În goana noastră avidă de certitudine rupem cu năzuinţele nenorocirilor tălmăcite cu har la un pahar.

Nu ştim nimic, dar ţinem să atingem peretele ineluctabil al fiecărui gând. Nu putem să ne mulţumim cu nimic, dar falsificăm fiecare pată de adevăr, o fabricăm în poleială şi ne-o vindem pe tavă cu cel mai savuros zâmbet. Lăsând iluziile, hotărâm că este lesne de înţeles că totul are o culoare şi că nu există ceva mai mare decât propria noastră voinţă, decât felul nostru de a seduce şi a îndupleca orice pradă, totul fiind doar un etalon al propriei noastre etichete. Omul suportă legea scrisă de el, fapt care-l abonează la propriul său abandon, la propriul său mit cu privire la lemnul ce-l înconjoară. Să suferim aş spune, dar să o facem cu puţin curaj, cu o mică lacrimă sinceră, avidă de tremur, de orice ar fi, de un nimic împotmolit, totul pentru o viaţă mai curată, mai puţin pătată …Citeşte mai departe.




Mai multe poze găseşti aici