Înainte de toate suntem oameni…

       Tot aud şi văd poveşti cu tot felul de oameni care devin supraoameni. Odată cu autonomia individului, s-au sporit şi temerile care fac din om o nouă marionetă. Odată cu moartea lui Dumnezeu, omul a început să caute principiul, să se întoarcă la acea perioadă a principiilor pe care numai grecii o adulau. Omul nu poate să trăiască fără de Zeu, mintea sa este construită să vadă cauzal totul. Chiar şi atunci când nu există cauzalitate, noi tot ne dorim cu ardoare să existe ceva care să mişte toate trucurile. 


Trebuie să fie un băţ care să fie învârtit într-o apă. Trebuie să existe o persoană după care să suferim. Trebuie să avem o boală ca să putem să ne hrănim. La limită, totul e configurat în spaţiul sacrului. Avem nevoie de Zeu, altfel focul ar lua-o la fugă. Noaptea ar deveni o cazarmă cu demoni, plină de legi nescrise, gata să ne frământe întru-totul şi cu totul. Astfel, am ajuns să creăm personaje, supraoameni, chipuri perfecte, proiecte care să ne arate că suntem mai aproape de divin. 


Ca orice alt animal care se joacă cu prada, omul, din egoism, a inventat şi Raiul. Nu frica de moarte ne face să fim arţăgoşi, ci modul egocentric de a privi lumea. Totul este o rană dacă nu exist eu! Aşa arată imperativul care ne ghidează spre luptă. O luptă acerbă, dar oarbă, căci totul este cuprins de furie, şi nu de gând. 




Citeşte un articol. Click aici.