Heidegger a încercat să ne arate că ne-am îndepărtat de Fiinţă, că umila tehnică a turnat ciment în papucul poeţilor, cei care vestesc şi aclamă supremul Bine, ultimul sunet al abisului. Întreaga metafizică, ne spune Heidegger, a confundat fiinţa cu fiinţarea, toţi au botezat această ultimă şuviţă de fum cum le-a venit mai uşor: hen, logos,ideea, ousia, substantia, monadă, voinţă, eterna reîntoarcere, etc. Toţi ne-au rupt de urma de glorie divină, îndepărtându-ne şi mai mult de greci, de modul lor subtil de a vedea lucrurile.
Filosofia pentru greci era un început, nu era sistem, şi nici nu-şi propunea să atace ceva în concret. Filosofia primă, metafizica, ştiinţa cu greu se separau, mai bine zis, cu greu le puteai aduna în spaţiul lor, în propriul lor, ca să fim în ton cu Heidegger. Totul, în lumea greacă, se împletea cu mirarea, cu patima de a stârni şi a ajunge la cauzalitate. Dacă nu ar fi fost Thales, dacă nu ar fi cel care a gândit cauzalitatea pentru întâia oară, poate că principiul la care se închină acum toţi, nu ar mai fi fost, poate că logica aristotelică ar fi fost doar o retorică ieftină. Însă, ce ne spune în esenţă Heidegger? Nu oare că există ceva, un ceva care se ascunde în propria sa baie de autenticitate, în propria sa neascundere ca aletheia?
Heidegger aclamă fenomenologia, şi-l trage de urechi pe Nietzsche, care-şi permite să spurce fiinţa, să o deseneze ca pe un nimic! Fenomenologia, prin reducţia, construcţia, destrucţia ei, nu face decât să ne facă să vedem, ne învaţă să ne mutăm privirea, culmea, pornind de la fenomen spre noumen, spre ideal, spre ascuns. A fost bun Kant la ceva! Fenomenologia este ontologia mult dorită, pionul ce separă apariţia de aparenţă împletindu-le; ce mută, în esenţă, cu toate trucurile ei, privirea de la fiinţare spre fiinţă. În alţi termeni, ne învaţă să ne uităm la pământ ca apoi să ne închinăm la ceruri.
