Plagiatul si puscaria

In urma cu vreo luna si jumatate am participat in cadrul scolii doctorale de la Facultatea de Filosofie, Bucuresti, la o discutie legata de plagiat. Scopul intalnirii era legat de felul in care este perceput plagiatul in mediul academic. Totodata, era urmarit si codul etic din perspectiva plagiatului. O alta grila de discutie se desfasura in jurul autoplagiatului. Asta interesandu-ma pe mine mai mult. Dar sa le luam pe rand.

In primul rand, plagiatul, asa cum este perceput de societate, nu este vazut ca un furt. Desi este furt intelectual, el ramane aruncat in spatiul celor care gandesc si nu “muncesc”. Evident, munca bruta. Daca un individ fura o vaca, satul este revoltat. Daca un altul fura o masina scumpa, orasul este la fel de revoltat. In schimb, daca un individ fura niste versuri, nimeni nu este revoltat. De ce? Pentru ca, in mentalul romanesc, plagiatul are o latura mai idilica. Nu este strict legat de factual. Adica, daca nu e ceva concret, material, omul de rand nu percepe frauda. Ceea ce este destul de riscant, daca nu trist.

Plagiatul nu inseamna numai versuri aruncate pe foaie, copiate de un altul pe o alta foaie. Plagiatul poate fi material, iar discutia despre plagiat este cat se poate de apasatoare. In esenta, furtul intelectual poate fi luat in calcul doar daca ne raportam la beneficii ulterioare. Ca unul copiaza doua trei randuri pe o foaie, nu e nici o problema. Dar daca le duce la o editura si se semneaza, atunci e o mare problema.

Acum “idilicul” este transformat. Este rentabilizat si pus in bilant contabil. Devine materie, concret. Si poate fi mult mai rentabil decat furtul unei masini sau al unui bou. In acest sens, senatorul independent Valeriu Todirascu vine cu o propunere destul de interesanta, chiar riscanta.

Astfel, daca proiectul de lege este aprobat, plagiatorii ar putea ajunge in spatele gratiilor, chiar pana la 12 ani. Daca ne raportam strict la acest aspect, atunci proiectul are un anume sens. Pentru ca arata gravitatea faptei. In fond, cand vorbim de plagiat, singurul lucru care nu iese la suprafata este gravitatea. De cate ori nu mi s-a intamplat sa-mi gasesc articole pe diverse situri. Chiar cunoscute. De cate ori nu am auzit toti de lucrari de doctorat “contrafacute”. Toti stim de industria lucrarilor de doctorat. Si totusi nu reactionam.

Plagiatul, trebuie spus raspicat, iti poate aduce beneficii. Castigarea titlului de doctorat iti poate aduce iarasi beneficii. Este un lant cauzal care se poate fructifica. Prin salarii, contracte, drepturi de vanzare din carti si articole, calificare si participarea pentru posturi care presupun diploma de doctorat etc. O gramada de lucruri pot fi mercantilizate plecand de la creativitate. Si aici cel mai cunoscut proces este cel legat de inventarea stergatoarelor de la masini. Nu are sens sa dam numele companiei, ci sa spunem ca aceasta si-a insusit ideea, conceptul, de la un ins.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/plagiatul-si-puscaria-s7784.html#ixzz2WvuCqAvR

Justificarea jocurilor de putere

Am auzit, recent, ca magistratii nu pot fi luati la socoteala de nici o putere a statului. Ca este chiar "anormal" sa fie pusa problema in acesti termeni, ne spune Oana Schmidt-Haineala, presedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Cat despre o eventuala raspundere a magistratilor, dar si perspectiva actiunilor in regres?

"Nu este normal ca statul sa se indrepte cu actiune in regres in toate situatiile, fara a discerne, fara a stabili asa cum este stabilit la ora actuala atunci cand este grava neglijenta, cand este reaua-credinta a magistratului.” Sa pastram din cele doua perspective ideea legata de "normalitate”. Pentru ca in orice situatie, oricum am privi, daca incercam macar un pic sa ne uitam la activitatea judecatorului, sa intelegem felul in care-si desfasoara aceasta activitate, nu este "normal”.

In plus, daca ne tinem scai de magistrati, s-ar putea "inhiba”. Chiar mai mult, daca ne indreptam simpla noastra curiozitate, de ce nu dreptul nostru pana la urma, s-ar putea sa riscam ca "mai binele sa fie dusmanul binelui”. Si in final, chiar apoteotic: "De ce am schimba ceva care functioneaza?”

In primul rand, cine decide cu privire la normalitate? Daca un individ se hotaraste sa comita o crima in spiritul "normalitatii lui”, atunci putem spune ca se justifica atrocitatea? Pentru ca "normalul” subiectivitatii sale este mai presus de lege. La fel si egocentrismul unui magistrat poate fi mai presus de lege, pentru ca ciocanul este la el. Nimeni nu are ceva anume cu magistratii, dar trebuie sa existe un soi de raspundere, macar principiala, pentru ca asa se leaga lucrurile, mai ales cand vorbim de stat de drept.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/justificarea-jocurilor-de-putere-s7691.html#ixzz2W5qDzdXQ

Revizuirea Constitutiei naste himere?

Actul fundamental al Romaniei ar trebui sa impuna un anumit consens. Cel putin principial. Mai ales ca reprezinta terenul fertil pe care se pot cultiva norme. Insa, un lucru important - care scapa - tine de faptul ca orice Constitutie are un rol platonic, de fixare ideala a unor directii. Constitutia este aplicata tocmai prin faptul ca nu este "aplicata" – pentru ca sugereaza cadrul, il schiteaza, dar nu-l corupe. Practicul este astfel preluat de legile intregitoare.

De aceea, asa cum spune si premierul Romaniei, Victor Ponta, aceasta "modificare constitutionala trebuie sa fie cat mai supla”. In acest spirit, afirmatia lui Ponta este cat se poate de obiectiva.

Si pentru ca romanii sunt inventivi cand vine vorba de dreptate, nu se putea sa nu culegem un soi de "inventivitate” cu privire la revizuirea Constitutiei. Pe principiul ca fiecare are dreptate in felul lui, dar si pe fixatia ca romanul este bun la toate, au luat nastere tot felul de propuneri hilare. Din acest florilegiu si-au extras seva ideile deputatului Eugen Nicolicea si ale senatorului Ioan Toma ca deviza Romaniei sa fie "Nihil Sine Deo”.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/revizuirea-constitutiei-naste-himere--s7681.html#ixzz2W5WryYNd