Jocul şi limita

    

   Aici este gol. Aici este un pas care merită să fie şters, ca rândurile care se apucă să te cutreiere cu foc, aşa este şi pasul meu, măreţ şi anost, ca un ciot care-ţi rămâne în gât. Orice ar fi, căutăm să ne scufundăm în tot felul de vorbe anoste. Omul este ca un pas, un ritm ce aleargă, stă, bate, ţine piept piedicilor şi alunecă uşor pe ascunziş. Nu o să fiu nimic mai mult decât o imagine. Pasul mă poartă în lumea lor, dar şi în lumea mea. O să fiu precum oglinda care se reflectă în gol. În imaginea lor o să mă proiectez eu, ca o nălucă dusă de vânt, ca un şarpe ce îşi ascute dinţii. O să rup blestemul cioburilor noastre. Sfera care mă înveleşte mă obligă să o depăşesc. Gândul care mă năpădeşte mă obligă să-l cutreier cu adevărat. Lumea lor vine peste mine, iar eu, cu hotarul meu, vin peste lumea lor. Un joc ce se preface în bine şi rău, ca lacrima care te toarce şi te ţese în ascunsul tău. 

Când este o femeie frumoasă? Află aici.

Despre ţipăt

             Dacă aş putea să urlu, atunci cu siguranţă că aş da cu pietre în mine. Când urlăm şi ne umplem de himere, de fapt, căutăm să ne ascultăm. Ţipătul este ultimul îndemn, cel care te scoate din imposibilitatea de a fi cu tine însuţi. Observi şi simţi, şi atunci ţipi, te laşi purtat de neantul muzicii. Goliciunea roade, de cele mai multe ori te poate faci să arunci cu tine, să te laşi cuprins de teama de a fi cu tine, şi astfel ajungi să ţipi. Ţipătul este expresia goliciunii, în ţipăt găsim extazul nimicului, jocul paradoxului care ne spune că suntem limitaţi tocmai de condiţia de a fi nelimitați. În orice posibilitate se găseşte un freamăt cutremurător, un zid care te obligă să te hăituieşti. Sisif era eroul golului, el fiind mânat de iluzia ţipătului. Orice ţipăt în sine atrage angoasa. Orice freamăt irumpe precum marea. Ţipătul are „in corpore“ acel impuls salvator. În orice hău găsim iluzia salvării sau a fricii, căci câinele, când latră, se apară. Omul, prin ţipăt, atrage golul.  

Offshore ascultă: