Tehnica şi uzura jurnaliştilor

          Se vede destul de clar că monopolul trusturilor media începe să cadă şi la noi. Mi se pare normal şi chiar consider că această retragere de pe scenă este grăbită chiar de ei. Am tot spus aici, am tot discutat despre nivelul de gândire, capacitatea de sinteză a jurnaliştilor din România, şi mereu am încercat să fiu obiectiv, cât se poate de obiectiv, dar se vede de la o poştă că presa scrie doar la comandă, că nu există verticalitate şi nici măcar simţ didactic, ce să mai vorbim de deontologie sau altceva, când toţi şi-au luat ţeapă de la Zoso.

            Mânaţi şi obligaţi de tehnică, jurnaliştii încep să-şi piardă temeiul, meseria, ziarele vor trece în curând în virtual şi la noi; văd că Gândul deja a început să facă pasul, să renunţe la print, şi să fie doar virtual. Să facem un mic salt şi să ajungem în punctul în care presa va fi doar virtuală. Ce se va întâmpla? Va lua naştere măcelul dintre bloggeri şi jurnalişti, atunci se vor vedea cum se vor arunca bani pe pereţi, cum corporaţii vor fi închise de un blogger şi aşa mai departe. Atunci vom asista la o luptă acerbă pe nişte cuvinte cheie, iar valoarea nu va mai fi filtrată de partide, caste şi alte grupuri oligarhice, ci de fiecare în parte, iar acest în parte poate însemna şi revenirea la politică, caste, sub formă de publicitate, sponsorizări, de ăştia nu vom scăpa aşa uşor. Omul va cunoaşte, va pune preţ pe subiectivism, şi nu pe obiectivism. În fapt, ideea superficială a obiectivităţii va fi zdruncinată din temelii. Ba mai mult, şi cărţile vor avea aceeaşi soartă, ele îşi numără acum ultimele clipe. Editurile, cele mai multe, se vor reprofila, forţate fiind de avalanşa tehnicului, dar cu siguranţă vor fi şi ele înghiţite de experimentaţii online-ului. Casele de discuri, multe dintre ele, au început să vândă exclusiv pe internet, iar producerea de cd-uri este şi va fi doar o glumă bună. Cu noile dispozitive, poţi să citeşti, să asculţi muzică, să cauţi informaţie pe internet, să te joci, să vezi televiziune, totul cu scopul de a muta, de a se face transferul spre virtual.

            Ironia lui Zoso ne arată că zilele presei încep să apună, jurnaliştii, fiind forţaţi de senzaţional, dar şi de reuşită, vor fi somaţi să greşească, să nu mai ţină pasul cu bloggerii. Este doar o chestiune de timp până când această meserie va fi înlocuită cu cea de blogger. Scriitorii, aşa de mult dragi, dacă te uiţi prin State, au început să se mute pe bloguri, mulţi scriu exclusiv pe format digital, ebook-urile fiind acum pe buzele tuturor. În România, aceste dispozitive nu sunt cunoscute, folosite, intrate în uzul cotidianului, însă, în momentul când se vor fi făcut cunoscute, şi cărţile, iar odată cu ele şi scriitori, vor fi fost înfulecaţi de virtual. Există situri în America în care deja îţi publici singur cartea, primeşti cod isbn, şi totul este frumos, se trece peste mâna şi ochiul editorilor, se trece peste bariera subiectivităţii şi poate a calităţii, şi astfel se produce în draci, pe bandă rulantă se scot şi se promovează scriitori, oameni care îmbină scrisul cu afacerea de a scrie;  fiecare va putea să-şi negocieze propria-i piaţă sau paiaţă.   

Femeile sunt frumoase când iubesc

           Femeile au ceva ce noi nu o să avem niciodată. Nu sunt pus aici să dau un răspuns, dar ştiu, văd, simt, este dincolo de toate şi de tot. Au un anumit fel de a fi, natural, sortit ascunsului. De fapt, când vorbim de femeie, nu putem decât să vorbim în termenii genuinului, dar asta nu înseamnă că nu pot fi aşi ai minciunii. Tocmai pentru că sunt naturale, că simt, că se lasă conduse de instinct, asta le face să treacă uşor în artificial, să fie dincolo de ispita noastră de-a recunoaşte adevărul.  Asta e, nu e nimic de spus, decât de falsificat!

            O femeie este frumoasă când iubeşte, orice aş spune, nu cred că există lumină mai frumoasă decât ochii lor, nu cred că există căldură însufleţită mai mare decât sufletul lor. Nu cred să putem pătrunde vreodată în lumea lor. Interesantă vorba aia cu femeile sunt creaturi menite să fie iubite, şi nu înţelese. Aşa e! Să trecem dincolo de logică şi încâlceli factuale şi să iubim aceste făpturi rupte din miezul nostru. Să le iubim cu tot focul nostru şi să trăim întru ele. Să nu ne ascundem după cuvinte, să fim părtaşii faptelor, să le arătăm că ele sunt jocul nostru, menirea şi împlinirea de atins. Să nu ne închidem în orgoliu, să fim avizi de minciună, să ne lăsăm ispitiţi de realul zilelor noastre, de dansul lor. Să iubim şi să fim iubiţi, atât şi nimic mai mult! 

Reuşita sfârşitului nostru

        Să ne justificăm insuficienţa şi să zâmbim de fiecare dată când greşim! Aşa ar arăta, culmea, un imperativ optimist. În fond, lucrurile importante din viaţa noastră sunt făcute din nimic, din apă, nu e nimic pozitiv, optimist acolo, este doar un avânt ş-o întrebare. Zâmbetul nu costă, dacă vine de la cine trebuie să vină. Sărutul, la fel. De ce să ne molipsim cu o răceală goală, când totul este, până la urmă, vindicativ. Rănile, lacrimile, racilele, şoaptele oţeţite sunt făcute pentru oameni puternici, dornici de avânt şi refulare, sunt, parcă, desenate pentru a ne oropsi cu ele, poate a ne gâdila cumva orgoliul avid de reuşită.

       Să ne justificăm nimicul şi să-l îmbrăţişăm, căci el este singurul cu gust de tremur! Aşa ar arăta imperativul geloziei pe viaţa şi pe moarte. Cine are curaj să fie deschis cu adevărat, să nască ascunzându-se, seducând, alternând, vals şi mizerie, să danseze cu veninul cenuşiu din el? Nimeni! Să trăim ca pisica şi să urlăm ca leul, să ne mişcam ca tigrul şi totuşi să ne bifăm cimentul. Lemnele sunt mult mai coapte decât himera de sub picioare, chiar dacă o s-ajungem sub picioare, în mrejele viermilor şi al întunericului slinos, dar adipos, parcă slinos, cu toate astea, alunecos. 

Sinele tuturor

            Cred că în miezul existenţei a fost pitit mărul discordiei, or poate sâmburele veşnicei refulări, a popasului din care se va naşte şi fiecare oroare cu privire la deplinătatea potenţelor noastre. Tot de acolo, se va fi născând şi interogaţia evoluţiei perfide, minusculul ghiont, şi totuşi mare, ultimul mohican al aruncatului cu ochiul peste hotare, sau, poate mai simplu, peste drum. Nu este trist, chiar nu este, este al dracului de trist! Este trist că ţinem mult să ne vindem în cheltuiala noastră cu noi. Este obositor pentru că avem impresia că putem conduce cumva pe undeva, şi tot aşa. Uneori, când stai cu tine, printre puţinele dăţi, nu stai să te diseci în jurul altor hotare, ci laşi să te laşi cuprins de şi întru-ele. Alteritatea nu este prezentă în sinele tău, se estompează pentru câteva momente, când te laşi purtat de valul gol din tine. În rest, sinele nu este nimic altceva decât un cumul obscur de ego-uri, nimic mai mult. Sinele, în felul acesta, nu numai că este mască, dar o şi întreţine, o pune în picioare, ca apoi să se joace cu ea.

            Ne vedem adesea porniţi împotriva propriilor noastre năzuinţe, şi totuşi ne revenim, ne spunem că am omis cândva, cum stăteam poticniţi în ceva, în loc să fie altceva. Ne certăm că nu suntem în stare să alegem cum ar trebui să alegem, cum am pus pe hârtie, şi totuşi nu iese, nu ştim de ce, dar o ţinem tot aşa, învârtindu-ne şi rostogolindu-ne în propria noastră baie de himere. De fiecare dată ne închinăm în faţa deciziilor, ne felicităm pentru ele, ca apoi să ne scuipăm cu ele. Nu fuga de hotărâre ne lipseşte, ci însuşi hotarul de pe care ne vom fi pornit, aruncat într-o nouă lume, anostă, creaţă, sau poate, bună şi crescândă. Ce-i drept, nici nu avem cum să nu ne felicităm pentru nenorocirile noastre, doar plătim tribut propriei fiinţe, a deşertului cules de sinea noastră, de virtutea de a fi în acord cu dezacordul nostru.

Cioran şi barbaria

       
      Pentru Cioran, barbaria vine oarecum ca un răspuns la scepticism. Barbarismul întreţine, prin voinţa cu care se propagă, germenele perfid al evoluţiei: ,,Fenomenul barbar, care survine în mod ineluctabil în anumite momente istorice de cotitură, este poate un rău, dar un rău necesar; mai mult, metodele de care ne-am putea folosi pentru a-l combate i-ar grăbi venirea, de vreme ce, pentru a fi eficace, ele ar trebui să fie feroce: or, o civilizaţie nu vrea să accepte cruzimea; şi, chiar dacă ar vrea, nu ar izbuti, din slăbiciune. Cel mai bine pentru ea, din clipa în care a început să decadă, este să se târască în faţa barbarului; ceea ce, de altfel, nu-i displace câtuşi de puţin, căci ea ştie prea bine că barbarul reprezintă, întruchipează viitorul.ʼʼ[1] La o primă vizualizare, raționamentul de mai sus, ține să ne arate că specia de care depinde oracolul civilizațiilor moderne a fost și este produsă de un stimul nedomesticit.

       Barbarismul, la Cioran, merge mână în mănă cu scepticismul, el nu răsare perfid, el nu atacă preceptele unei societăți, ci le pune pe o pantă de propulsare, le fabrică tocmai pentru a se distanța de ele. Fenomenul barbar este pionul care exultă în punctele de maximă importanță din istorie, el așază instinctul de cotropire acolo unde este tăcere, deschide și închide triumfuri, încoronează disprețul și reușita față de evoluţie.

---

[1] E. Cioran, Căderea în timp, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 66-67.

Iubirea şi glasul ei în turmă

        

        Există, pentru femei, o nevoie de a şti că sunt iubite, un fel de acord ţipător prin care se voalează de lumea lor. Noi, bărbaţii, suntem mult mai tăcuţi, iar atunci când spunem lucruri frumoase, minţim ca nişte porci. În fond, în dansul evoluţiei câştigă doar cei care nu se lasă cheltuiţi de propria lor idee, doar cei care se lasă purtaţi de avântul corporalităţii, al jocului meschin dintre instincte. Fugim, fugim după himere, dar ne lăsăm totuşi conduşi de iluzia că putem controla totul. Iubirea, spre deosebire de mâncare, nu poate fi controlată, nici măcar cântărită, însă ţinem al dracului de mult să o punem pe cântar, să ne vestim în stânga şi-n dreapta cu ea, să le facem tuturor cu ochiul, acaparând şi mai mult spaţiul impersonal al minciunii cu care ne hrănim.

            Îmi place să dansez într-o relaţie, să-mi spun că totul curge lin, chiar şi atunci când nu se întâmplă, îmi place şi totuşi îmi displace că-mi place. Să fim în acord cu trăirea înseamnă să fim în acord cu o altă baie furibundă prin care să ne falsificăm cu totul. Evident, dragii mei, totul este falsificare, chiar şi cuvântul iubirii, dansul şi toate cele ce sunt, nimic nu este perfect şi pur, dar să zicem bine mersi că este ceva, să ne mulţumim cu puţinul zilelor noastre şi să zâmbim fals!