Cioran şi barbaria

       
      Pentru Cioran, barbaria vine oarecum ca un răspuns la scepticism. Barbarismul întreţine, prin voinţa cu care se propagă, germenele perfid al evoluţiei: ,,Fenomenul barbar, care survine în mod ineluctabil în anumite momente istorice de cotitură, este poate un rău, dar un rău necesar; mai mult, metodele de care ne-am putea folosi pentru a-l combate i-ar grăbi venirea, de vreme ce, pentru a fi eficace, ele ar trebui să fie feroce: or, o civilizaţie nu vrea să accepte cruzimea; şi, chiar dacă ar vrea, nu ar izbuti, din slăbiciune. Cel mai bine pentru ea, din clipa în care a început să decadă, este să se târască în faţa barbarului; ceea ce, de altfel, nu-i displace câtuşi de puţin, căci ea ştie prea bine că barbarul reprezintă, întruchipează viitorul.ʼʼ[1] La o primă vizualizare, raționamentul de mai sus, ține să ne arate că specia de care depinde oracolul civilizațiilor moderne a fost și este produsă de un stimul nedomesticit.

       Barbarismul, la Cioran, merge mână în mănă cu scepticismul, el nu răsare perfid, el nu atacă preceptele unei societăți, ci le pune pe o pantă de propulsare, le fabrică tocmai pentru a se distanța de ele. Fenomenul barbar este pionul care exultă în punctele de maximă importanță din istorie, el așază instinctul de cotropire acolo unde este tăcere, deschide și închide triumfuri, încoronează disprețul și reușita față de evoluţie.

---

[1] E. Cioran, Căderea în timp, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 66-67.