Am impresia că aşa arată dictonul nefericitului care îşi caută cu acurateţe o ultimă izbândă. Însă, dacă mă gândesc mai bine, nici nu ştiu ce ne ţine cu adevărat în viaţă. Dacă speranţa moare ultima, atunci realitatea apare prima, căci speranţa nu este nimic altceva decât o iscoadă, o iluzie, nu e nimic pavat pe ea, doar incertitudine şi fugă de concretul situaţiilor în care am fost aruncaţi. Şi atunci? Unde ajungem? Nu ajungem la una dintre cele mai cutremurătoare idei, că viaţa în ansamblu este întreţinută de o mare iluzie, minciună, că nimic nu este serios cu adevărat, poate doar ispita care ne face cu ochiul. Viaţa este minciună, şi de multe ori preferăm să o fentăm, iar în aceeaşi măsură să ne supărăm pe ea. Cu toate astea, noi nu vrem să fim păcăliţi, noi ne dorim doar să învingem, să ştim că am ales calea cea mai ispititoare.
Spunem că ne dorim linişte, dar căutăm cu nesaţ să dansăm în miez de noapte, ţinem să ne furăm şi cele mai uşoare gânduri, chiar cu preţul de a trece dincolo de orice bariere, chiar şi de cele mai nalte-culmi, de cele mai ascuţite intenţii. Murim de foame, încercăm să fim perfecţi, să arătăm cum arată perfecţiunea, să avem buze frumoase, păr alunecos şi trup de fructe. Uităm de firavul ce stă pitit în noi şi ne avântăm pe drumuri nespuse, apuse, alunecoase, totul cu scopul de a strânge şi ultima pată de adevăr din noi, dar nu avem ce strânge, nu avem ce prinde, poate doar iluzia pe care am alimentat-o cu atâta nevoie şi deranj. Speranţa nu moare ultima, noi murim înaintea ei, noi ne căsăpim fiecare mişcare cu dispreţ şi totuşi cu un soi de reuşită. Omul, un ignorant cu ifose, un trişor într-o lume plină de trişori.
