Iubirea şi glasul ei în turmă

        

        Există, pentru femei, o nevoie de a şti că sunt iubite, un fel de acord ţipător prin care se voalează de lumea lor. Noi, bărbaţii, suntem mult mai tăcuţi, iar atunci când spunem lucruri frumoase, minţim ca nişte porci. În fond, în dansul evoluţiei câştigă doar cei care nu se lasă cheltuiţi de propria lor idee, doar cei care se lasă purtaţi de avântul corporalităţii, al jocului meschin dintre instincte. Fugim, fugim după himere, dar ne lăsăm totuşi conduşi de iluzia că putem controla totul. Iubirea, spre deosebire de mâncare, nu poate fi controlată, nici măcar cântărită, însă ţinem al dracului de mult să o punem pe cântar, să ne vestim în stânga şi-n dreapta cu ea, să le facem tuturor cu ochiul, acaparând şi mai mult spaţiul impersonal al minciunii cu care ne hrănim.

            Îmi place să dansez într-o relaţie, să-mi spun că totul curge lin, chiar şi atunci când nu se întâmplă, îmi place şi totuşi îmi displace că-mi place. Să fim în acord cu trăirea înseamnă să fim în acord cu o altă baie furibundă prin care să ne falsificăm cu totul. Evident, dragii mei, totul este falsificare, chiar şi cuvântul iubirii, dansul şi toate cele ce sunt, nimic nu este perfect şi pur, dar să zicem bine mersi că este ceva, să ne mulţumim cu puţinul zilelor noastre şi să zâmbim fals!  

Ce vor băieţii de la fete?

       O să scutesc biata persoană care s-a întrebat pe Google acest lucru şi o să încerc să-i dau un soi de răspuns la o întrebare care nu se pune. Bărbaţii nu vor prea multe lucruri, ei în general se mulţumesc cu puţin, să dăm vina pe o inventivitate prea săracă, să spunem că nu e aşa dezvoltată. În principiu, nici un om nu ar trebui să caute într-o altă persoană un lucru anume, să umble după o mască desenată cu râvnă chiar de el însuşi. Narcis, când a ajuns în faţa apei şi a putut să-şi vadă chipul, pe loc s-a îndrăgostit de el, lucru care l-a dus, într-un final, la moarte. Evident! Dacă tu cauţi într-o persoană o himeră anume, nu faci decât, la fel ca Narcis, să te scufunzi în propria ta baltă de minciună, să-ţi tai singur creanga de sub picioare. Narcis fugea de tot ce-i ieşea în cale, nimic nu-i ajungea, totul se masturba precar în tăişul privirilor sale. El nu era niciodată pregătit să iubească adevărul lucrurilor noastre banale, el era un muritor cu chip de zeu şi gând de zeu, el îşi procura o lume desenată, prin gânduri adunată, o lume abisală şi ideală, o lume ce nu putea să fie vreodată pe pământ. Aşa facem şi noi, atunci când ne luptăm cu proiecţia gândurilor noastre, ne supărăm pe cel de lângă noi, fugim de el tocmai pentru că nu se ridică la ştacheta şi ecusonul fixaţiilor noastre, tocmai pentru că nu este ideal, rupt de orice pată mundană, tocmai că este înfipt în real, în lumea murindă şi urâtă, în lumea falsificatoare de ideal, cum ar spune Platon. Narcis ne-a lăsat o floare, poate că ar trebui şi noi să ne dăm o floare, să ne spunem că mirosul ei vine tocmai de aici, dar te poate duce acolo, dincolo, rupt de orice idee mundană. Poate că ar trebui să lăsăm mijloacele şi ar trebui să nu mai căutăm nimic, să luăm totul ca atare şi astfel să ne înecăm în corabia ruptă de ideal. Dacă am înţelege că viaţa nu este o copie ideală a unui gând, atunci am ajunge cu adevărat la nevoile noastre, poate aşa am scrie orice trăire umană cu sânge, şi nu cu cerneală. 

Citeşte şi asta. Se leagă de articol. 

Ceea ce eşti este frumos aşa…

   

    Fiecare clipă merită să fie sorbită de noi, de nesaţul sângelui din noi, nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de iluzia fericirii nepământene, trebuie, chiar dacă ne este greu, să încercăm să parcurgem fiecare secundă cu minciuna supremă de a te poticni în ceva mic, dar totuşi mare.

     

Nu cred că ne este dat să suportăm chinul fericirii, noi aşa mici, cu nişte iluzii aşa mari; ar fi păcat şi chiar banal să fim în continuă stare de exaltare, mai bine să ne cuprindem cu ceea ce avem, cu lumea noastră aşa murindă, cu himerele şi tot ceea ce nu ne convine, pentru că, fie vorba, nu avem nimic altceva mai bun de făcut decât să ne ducem viaţa în braţe ca bietul Sisif.  Citeşte mai departe...

,,Sus şi jos" sau un ghimpe ce stă pitit între o lacrimă şi un zâmbet

      Am învăţat de mici că nu este bine să suferim, să ne lăsăm conduşi de pata efemeră a lacrimilor. Racilele au fost, mereu, un mister tăios de care ne fereau părinţii cu ardoare. Dar frica de frică nu a sucombată niciodată, ea a fost întreţinută cu fiecare idee de bunăstare ce era menită să ne scoată din durere. De fiecare dată când ne durea ceva sau când ne doare, facem apel la minciună, la acel produs farmaceutic ce ţine cu tăiş să te scoată din focul încrucişat al insuportabilului. Cu toate acestea, fuga de durere, dacă stăm să privim aşa, nu a fost niciodată salvată, poate ţinută în viaţă. Orice individ ţanţoş, pus pe şotii, o să fie sortit unei prăpăstii pe măsura faptelor sale. Nimeni nu scapă de suferinţă, nu am avea cum de altfel, nu am mai fi noi, am ieşi din condiţia de om, am scoate din noi tocmai omenescul, prea omenescul, cum ar spune Nietzsche. 

     Frumuseţea omului se găseşte în sinceritatea lacrimilor sale. Când agonia te cuprinde, fie că e fericită sau tristă, te laşi vânat de prăpastia lacrimilor tale, cele care te fac frumos şi sincer. Ele te pornesc împotriva iluziilor tale. În spaţiul lacrimal găseşti zâmbetul şi orgasmul fiecărei himere. Fericirea se construieşte cu focul lacrimilor, cu mirosul sublim al erotismului îmbrăţişat de durere. Jocul este cel care ne pune pe o scenă şi nu scena în sine. Şi atunci, ceea ce ne conduce spre prăpastie este şi ceea ce ne-nalţă; chiar dacă există foc, trebuie să fie şi apă, ca noi să putem să trăim cu adevărat. Din acest motiv o lacrimă o să ţâşnească din tine şi când eşti pe moarte şi când te laşi pierdut de focul corporalităţii tale, de sexualitatea crescândă, care uniformizează şi banalizează, căci sexul este poarta comună a omenirii, dacă ar fi să ne luăm după Cioran. Şi, ca să înţelegem mult mai bine totul, trebuie să vedem că dincolo de o lume perfectă stă o lume imperfectă, o lume ce ţine să ne ridice, să ne poarte spre o nevoie fericită. 

      Nu există o stare de exaltare continuă, sinonimul fericirii, ci un ţinut în care forţele negative se îmbină cu cele pozitive. ,,Sus şi jos" este cântarul cel fără de calcul, este jocul viril, uns cu toate alifiile, cel care ne pune la încercare, cel care ne dă de mâncare în măsura în care ne şi flămânzeşte. Eşti sus, dar o să fii jos şi invers… Nu există armonie şi tipare metrice în spaţiul cauzal al omului, există joc şi dans, lacrimi şi zâmbete, un cor ce ţine să ne cânte cu dizarmonia faptelor noastre, cele pe care încercăm cu atâta violenţă să le sucombăm. Să nu uităm - jos şi sus… 

Frumuseţea fizică şi alegerea iraţională

    
        Există în om o aplecare spre frumos; orice ar fi, frumosul sare în ochii noştri. Fiinţa umană este construită după portretul zeilor greci. Ei vedeau îndeobşte frumuseţea în forma exactă, în conturul care îmbracă cubic orice subiect. Însă, dacă ne raportăm la om, dacă ne uităm la el, de aproape, mai putem spune că este frumos? În fiecare există un proiect ce sălăşluieşte, acel miez narcisistic ce îşi propune să te urce pe o columnă, dar tot în fiecare se găseşte şi fapticul ce îţi dă peste nas, acel vis spulberat de însuşi cimentul pe care calci. Îmi plac oamenii care stau cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Ei sunt cei ce îmbină idilicul iluziilor cu preşul obscur al corporalităţii. 
     Am observat că frumuseţea fizică se pierde, deşi în primă instanţă te loveşti de ea, la contactul cu idealul. De fiecare dată vânăm în persoana din faţa noastră propriile noastre himere. Ne spunem că are un glas minunat, că zâmbetul este perfect, că totul este conform planului, dar oare suntem gata să acceptăm că persoana din faţa noastră nu este decât o himeră proiectată de nevoia noastră, de egoismul nostru care ne obligă să căutăm acel frumos perfect? 
     Persoanele frumoase sunt cele care suferă cel mai mult, deşi ele ar trebui să fie la loc de cinste. Într-o lume în care domneşte mizeria, într-o lume în care se nasc monştrii, frumosul este băgat cu forţa în banalizare, într-o cadă rece, plină cu viermi şi musculiţe, pete alunecoase ce îşi impun să sufoce, la propriu, orice frunză naturală ce este specifică sublimului. Oamenii nu au fost niciodată buni, poate invidioşi. Iar frumosul, excepţia par excellence, nu face decât să confirme regula că orice lucru care iese în evidenţă trebuie să fie adus cu cămaşa de forţă în banalizare, în mediocrul specific urâţeniei. Suferinţa, pricinuită de urâţenia celor care atacă cu muşte, este enormă, ea îl obligă pe miezul atacat să fie urât. Cu toate astea, dacă mergem dincolo de prima fază, cea care scoate la iveală importanţa aspectului fizic, ajungem pe un teren ce ţine să ne arate că, în iubire, fizicul nu mai contează. Acum vei spune: mare lucru! Este mare lucru să fii pus în faţa persoanei perfecte şi, când te apropii de ea, să îţi dai seama că ceva îi lipseşte. Oare ce? 
    Forma ideală este perfectă, chiar dacă e pe pământ, îndeplineşte toate doleanţele celor avizaţi şi totuşi nu este ceea ce-ar trebui să fie. Şi, mă rog, ce ar trebui să fie? Ei bine, cred că frumuseţea se pierde când te uiţi mai atent. Atent la? Da! La el, la ea, la orice, la tot ceea ce ţine de persoana respectivă. De câte ori nu ai văzut persoana perfectă şi, când ai fost pus în situaţia de a o cunoaşte, de aproape, nu ai mai trăit nimic, pierdut fiind în nimicul care, mai devreme, întreţinea un haos ce palpita nervos în tine? De multe ori. Ei, ceea ce te face să fugi fără răspuns nu este nici aspectul, nici vocea care nu mai sună perfect acum, ci instinctul care se joacă în tine, cel care îţi spune că nu alegi raţional – după forme şi răsplată, aş spune – cel care revigorează şi întreţine ascunsul inconştientului. Noi nu alegem matematic persoanele de lângă noi, nu ne lăsăm conduşi nici de chimie, cum spun cei slabi de gură, ci pur şi simplu ne lăsăm violaţi de posibilitatea reală pe care o are instinctul de a se juca cu noi. Oamenii nu sunt nişte roboţei, cum adesea se crede, sunt nişte roboţei cu inimă, adică nişte păpuşi haotice care dansează la fel de mult ca bonobii, fraţi de suferinţă cu homo sapiens.

Citeşte şi despre frumosul urât. Dă click aici.


Offshore ascultă:

Frumosul urât

     Frumosul, încă din antichitate, era văzut oarecum ca o rigoare „precisă“, ţinea de o perspectivă, aproape matematică, prin care armonia avea să se prepare. Însă, frumosul nu este tocmai simetrie perfectă, ci poate o anomalie care scoate în evidenţă o anumită trăsătură. O gropiţă în obraz sau o strungăreaţă, vorbind exact din perspectiva simetriei absolute,  urmărind legea frumosului matematic, a acelui frumos trasat cu linia, este tocmai expresia prin care frumosul îşi capătă valoarea. Culmea, frumosul este dat de entropie, de modul în care un element iese în evidenţă tocmai prin faptul că nu este la locul lui. Urâţenia este comună. Nimicul care dansează se găseşte în urâţenie, iar dezordinea generală este cea care pune în scenă urâtul. Frumosul, potrivit gândirii de faţă, apare exact ca un element nihilist, ca un punct în care se strâng imperfecţiunile de ordin simetric. Altfel spus, frumosul este dat tocmai de urâtul care se găseşte în simetrie. Lumea este urâtă pentru că aşa trebuie să fie. Frumosul este frumos tocmai pentru că apare ca o excepţie, ca o nălucă ce se revarsă genuin într-o lume în care toţi se pregătesc de moarte. Dacă lumea nu ar fi în ansamblu urâtă, atunci frumosul nu ar mai avea farmec, el nu ar mai exista la propriu. Deci, frumosul nu există în sine, nu este o izbândă nemişcătoare care devine mişcătoare prin sine şi în sine, ci este modul ordonat în care se găseşte dezordinea. Acum, frumosul, privit strict, este natural şi autentic tocmai pentru că în el se revarsă urâtul. Şi uite aşa avem un joc, un făgaş din care decurg o multitudine de rezonanţe, toate fiind expresia ideală a focului în care ne aflăm aruncaţi. În oglindă, frumosul în sine este generat de statusul urâtului în raport cu simetria. General, lumea este urâtă şi astfel potenţează frumosul ca anomalie din care derivă frumosul. Simptomele urâtului sunt şi ţin de modul în care se proiectează frumosul.

Offshore ascultă: