Preoţi, judecători, poliţişti - planul divin

Încă din cele mai vechi timpuri au existat poveşti şi mituri cu oameni plini de puteri supranaturale. Zei care mistuie cu focul şi dorinţele lor morbide. Portrete de eroi înarmaţi cu stele în frunte şi ochi de fulger! Însă, cu toate astea, oamenii zilelor lor noastre, după ce a murit Dumnezeu, au ţinut să ţintească şi mai mult. Grecii şi, în speţă, zeii lor erau amestecaţi printre oameni. Grecia antică era o mare în care se scăldau păcatele tuturor. Fiecare om avea un zeu, o izbândă, o pildă sau un negoţ cu o idee de pus în practică. Totul era amestecat, contopit, strâns în pătura zeului. Nu era vorba de transcendenţă şi alte minunăţii, doar joc, dans şi tragedie, pentru că fiecare grec, în felul lui, erau un soi de erou, un actor care-şi ducea viaţa cu fală pe scenă. Normal, după creştinism, lucrurile s-au schimbat, zeul a apărut dincolo de oameni, el s-a îndepărtat şi s-a aruncat în mana cerească şi abisul dătător de speranţă şi de ascuns. Cu toate astea, ceva s-a păstrat. Trebuia ţinută totuşi o legătură cu mundanul, cu turma, cu cei care erau rupţi acum de dumnezeire, trebuia să se găsească o soluţie, un plan prin care să se facă transferul sau să se înfăptuiască planul divin. Iar acest plan divin, dătător de miracole, a fost preluat, evident, de etică, adică, în planul istoriei noastre, de preoţi, judecători şi poliţişti. Poate că sună ciudat să-i punem pe toţi în aceeaşi oală, dar nu sunt ei singurii care împart dreptate? Preotul, nu este mediatorul dintre lumi, nu este el tocmai mâna lui Dumnezeu? Iarăşi, în plan avocăţesc, judecătorul nu decide soarta noastră? Nu este el tocmai un Dumnezeu pe pământ, cel care împarte dreptate cu ciocanul? Social, cel care vine şi coordonează rostul unei mai bune conduite morale, poliţistul, nu este tocmai expresia mundană a genealogiei răului şi binelui? Evident, da! Lăsând ironia, lucrurile aşa stau. Totul sună frumos pe hârtia divină, dar conform cu ipoteza lucrului real, ceva scârţâie. Dacă aceşti iluştri nătăfleţi sunt expresia reală a idealului divin, atunci cum se face că ei sunt primii care încalcă acest plan? Citeşte mai mult...

Femeile urăsc femei

Femeile însele ascund întotdeauna îndărătul întregii lor vanităţi personale dispreţul lor impersonal – faţă de „femeie“. - F. Nietzsche

            Evoluţia speciilor ne-a învăţat că, acolo unde nu este culoare, trebuie să fie, trebuie să fie ceva care să te scoată cu capul afară, trebuie să fie un deal sau un ţărm prin care să te afirmi. Zis şi făcut! În bătălia supremă dintre sexe, s-a pus, mereu, problema rezistenţei, de fapt, a adaptabilităţii. Dacă sunt mai multe femei, atunci să punem mâna pe ce ne iese în cale şi să dăm în cap primei potenţiale duşmance. Aşa că, femeile, spre deosebire de bărbaţi, şi-au activat un sistem de imunitate bogat în atac. Femeile se ţin în braţe din invidie, chiar şi atunci când spun că sunt cele mai bune prietene – exact atunci îşi dau cel mai mult în cap. De fapt, ele urmăresc maxima lui Nietzsche cu  precizie, să-ţi ţii duşmanul mai aproape, şi prietenul mai departe. Cam aşa stau lucrurile cu femeile. Când vorbesc, o fac cu o tactică străină maimuţoiului, o fac cu fineţe şi rafinament, adică cu ceea ce le lipseşte cimpanzeilor atunci când se iau la bătaie. Femeile nu se bat, ele se potrivesc din priviri, din degete şi din sprâncene ridicate. Ar fi banală lumea femeilor dacă s-ar reduce la o mimică şi gestică de tip masculin. Nu că nu ar fi valabil – vedem, acum, femei care ştiu pe rost toate rezultatele meciurilor de fotbal, toate mărcile de maşini sau alte tâmpenii specifice gorilelor. Am avut prilejul să arunc un ochi pe mizeria de „tabu“, o revistă în care se pun în evidenţă tacticile de supravieţuire pentru orice femeie. În fapt, orice revistă feminină se reduce la un joc al seducţiei, cum să-l îndupleci pe maimuţoi să fie cu tine, cum să arăţi impecabil, cum să ai orgasm dacă nu e un maimuţoi lângă tine şi, într-un final, cum să foloseşti servieta cu trucuri pentru a te apăra de posibilele duşmance. În fine, ne-am îndepărtat puţin, dar nu cu mult, aş spune, nimic nu este mai frumos decât o ceartă între femei. Femeile se ceartă, chiar şi atunci când nu o fac, chiar şi atunci când bărbaţii zâmbesc ca proştii şi sparg seminţe. Noi, bărbaţii, abia dacă putem să vedem cum se reglează conturi, cum se fixează stratul de însuşire al puterii, cum se adaptează limite şi cine deţine puterea când e vorba de o dispută între femei. La bărbaţi, totul se reduce la violenţă. La femei, totul se reduce la tact. Am avut prilejul, recent, să văd cum se manifestă gelozia între femei, cum, de fapt, când una vede că alta e fericită, ţine să-i taie crengile de sub picioare, ţine să o avertizeze  cu privire la bonob, doar că să-şi dea ea coate cu el în continuare. Dacă o femeie spune: sunt fericită pentru tine, ea spune, de fapt, retoric: cum de a pus asta mâna pe ăsta? Este, până la urmă, normal să fie aşa, chiar dacă sună anost. Evoluţia înlocuieşte himere cu oceane. 

Fetele bune vor băieţi răi

       Nu cred că există ceva mai interesant pe pământ care să nu fie trădat de jocul dintre alb şi negru. Nu există o dualitate mai mare ca aceasta. Din timpuri străvechi şi înainte de creştinism, focul, apa, pământul, plus alte elemente, aveau să pună bazele jocului dintre rău şi bun, cald şi rece, lumină şi întuneric. Culorile, petele, focul, toate derivă de aici, ceea ce nu înţelege nimeni stă fixat în aşa-zisa dualitate care străpunge nimicul şi fiorul cotidian. Nu există rău, nici bine, există o săgeată care străbate cercul vicios, care ne lasă să ne minţim că există categorii.  Nu există duplicitate, există joc, şi dacă există joc, atunci trebuie să existe şi copii care să-l prefere. Într-o relaţie, de fapt, într-un colţ de început de relaţie se află drumul cel mai pur, cel mai limpid hol care ne duce spre adevăr. 
       Fetele bune prefără băieţii răi tocmai ca să se oglindească în ceva. Culoarea nu există în alb şi negru, ci în joc, iar jocul este făurit de mixul de non-culoare. Când fugim de noi şi visăm, căutăm să ne ascultăm chemarea, fiorul care ne aduce lângă cineva. A fi lângă cineva înseamnă a lua din culoarea ta şi a umple cu ea un gol care aşteaptă să fie presărat. Colajul dintre două persoane trebuie să fie impur, să atragă devenirea, iar acesta, după cum ştim, implică războiul culorilor şi a non-culorilor. Şi atunci, este cât se poate de normal să vrem rău, bine, în funcţie de felul în care ne proiectăm în viaţa de zi cu zi. Nu ai văzut? O fată bună mereu o să vrea un băiat rău, în timp ce o fată rea o să vrea mereu un baiat bun. Jocul derivă din voinţa de a lua în stăpănire, de a cuceri cu orice preţ. Sunt persoane care sunt construite pentru a fi vădite, violate, care se lasă furate, prădate. Orice căprioară îşi are un leu sau un tigru. Căprioara o să fie mereu pradă, în timp ce tigrul este  prădător şi  ameninţător.  Însă, orice leu îşi are o leoaică ce vânează pentru el! 

Offshore loves Aphex!