Se afișează postările cu eticheta himeră. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta himeră. Afișați toate postările

duminică, 16 mai 2010

Lumea virtuală





Foto de Alex Mazilu




      În lumea virtuală totul este perfect. Nu există nicio pată care să transfigureze în vreun fel perfecţiunea ce o împleteşte. Aici, când toată lumea ajunge, totul este transformat. Fiind expresia unei lumi ce numai o minte bolnavă o poate transforma în adevăr, lumea virtuală ţine cu precădere să ne arate că suntem transformaţi în ireal. Buzele au gustul cel mai delicios, pielea este cea mai fină, părul se dezveleşte într-un dans utopic ce numai basmul îl poate atinge, ochii se înroşesc cu foc, sărutul devine cabalistic, iar himerele prind contur în timp real. Nu este de mirare de ce lumea virtuală prinde contur, doar este calea spre perfecţiune. Orice fătucă sau băieţel poate deveni întruchiparea Binelui. Pentru creştini, lumea ideală este dincolo, pentru noi, lumea ideală este în virtual. Ca o insulă ce separă irealul de real, lumea virtuală are în potenţă tocmai modalitatea reală de a fi ireal. Cine mai poate să te transforme, să te ridice pe scenă, aşa cum o face virtualul? Mai poate cineva să te hrănească cu vise? Ca parte a vieţii noastre normale, virtualul începe uşor să te acapareze şi astfel să te modifice într-un proiect ce aşteaptă să fie închis. Începe să-ţi dicteze mersul normal al vieţii. Dacă nu eşti în acord cu el, atunci ai încurcat-o! Cum să te dezici de astfel de norme? Când turma dansează, tu trebuie să zbori! Viitorul nu sună tocmai bine, cum spunea o veche reclamă, ci destul de anost. Aşa cum arată premisele de faţă, ceea ce va fi peste câţiva zeci de ani va fi foarte aproape de ceea ce am văzut în Matrix. Omul, deja, se comportă ca o maşină. Sistemul de reguli şi plăceri care-l obligă să-l adopte este cât se poate de tranşant: Nimeni nu scapă!


Citeşte un articol despre Hi5 şi Facebook. Dă click aici


Mai multe poze găseşti aici.

vineri, 14 mai 2010

Îmbrăţişarea

     În certitudinea cu care se aruncă în lume orice om, stă o himeră. Copil, şarpe sau chiar rege, omul, acest cabotin care se îneacă printre stele, adulmecă mirosul puterii tocmai în slăbiciune. Când te laşi purtat de valul unei alte persoane, percepi nebunia care se macină în tine, ajungi la subconştientul tău care-ţi spune să visezi uşor. Purtat de valul inconştient care te cerne, aruncat în marea care aşteaptă să te disece, ca un umil ce este  luat de mână, omul se închină la soarta sa care îi spune că are nevoie de altcineva ca să se completeze. Mâna care ţi se întinde este pluta ta de salvare. Este pătura care înveleşte cu necunoscut, cu ceea ce este mai străin în tine. Noi căutăm în celălalt ceea că căutăm şi în noi, adică nimicul! Însă, un "nimic" prefăcut! Îmbrăţişarea apare ca un pansament, rolul ei ţine de iscusinţa cu care se fabrică o rană, cu cât este mai mare, cu atât se astupă în tine. Luat şi purtat de valul îmbrăţişării, ca o nălucă ce se aşterne peste tine, ajungi, acum, să te cutremuri de rolul tău care-ţi spune că nu mai eşti prădat, ci că te-ai salvat. Singurul lucru care te leagă şi te dezleagă este în îmbrăţişare. Dacă preludiul ar avea culoare, atunci nuanţa sa ar fi vopsită de lacrima îmbrăţişării. Noi suntem singuri, iar îmbrăţişarea este batista care îţi flutură ideea libertăţii încorsetate. A fugi şi mai, şi mai mult…


Great song!