Îmbrăţişarea

     În certitudinea cu care se aruncă în lume orice om, stă o himeră. Copil, şarpe sau chiar rege, omul, acest cabotin care se îneacă printre stele, adulmecă mirosul puterii tocmai în slăbiciune. Când te laşi purtat de valul unei alte persoane, percepi nebunia care se macină în tine, ajungi la subconştientul tău care-ţi spune să visezi uşor. Purtat de valul inconştient care te cerne, aruncat în marea care aşteaptă să te disece, ca un umil ce este  luat de mână, omul se închină la soarta sa care îi spune că are nevoie de altcineva ca să se completeze. Mâna care ţi se întinde este pluta ta de salvare. Este pătura care înveleşte cu necunoscut, cu ceea ce este mai străin în tine. Noi căutăm în celălalt ceea că căutăm şi în noi, adică nimicul! Însă, un "nimic" prefăcut! Îmbrăţişarea apare ca un pansament, rolul ei ţine de iscusinţa cu care se fabrică o rană, cu cât este mai mare, cu atât se astupă în tine. Luat şi purtat de valul îmbrăţişării, ca o nălucă ce se aşterne peste tine, ajungi, acum, să te cutremuri de rolul tău care-ţi spune că nu mai eşti prădat, ci că te-ai salvat. Singurul lucru care te leagă şi te dezleagă este în îmbrăţişare. Dacă preludiul ar avea culoare, atunci nuanţa sa ar fi vopsită de lacrima îmbrăţişării. Noi suntem singuri, iar îmbrăţişarea este batista care îţi flutură ideea libertăţii încorsetate. A fugi şi mai, şi mai mult…


Great song!