Când citeşti despre „moarte în iubire“ aproape că ţi se tulbură privirea. Nu mai priveşti lin un subiect care nici nu ar putea să fie defel limpid. Căutăm răspunsuri, dar le avem în noi, totul fiind doar o reamintire, ar spune Platon. Sigur că viaţa merită trăită şi nu luată la propriu, dar există momente, clipe, iluzii inevitabile, care te pot pune în situaţia sucombării. Niciun un om nu este menit să trăiască veşnic, aş spune, deşi sună ciudat, că singura menire reală ce-i stă, fără de iveală, în faţă este moartea. Moartea ne este proprie, la fel cum ne este şi viaţa. Adesea, privim dual, mânaţi de iluzia creştinismului, care a tăiat lumea în două, uităm să mai trăim fiecare particică a vieţii noastre care ne-ar putea duce spre un destin autentic. Două persoane care se iubesc trăiesc în acord, pentru ele nu mai există frumuseţea mării, a cerului care ne face cu ochiul, pentru ele există o lume abisală care se împarte la doi. Impropriu spus, doi, pentru că totul se zbate în făgaşul contopirii. Când vorbim de iubire, vorbim de contopire. Nu există motive de genul: trăiesc şi văd ce se întâmplă, dacă nu este el, ea? Incertitudinea nu este şi nu are legătură cu spaţiul contopirii. Când două persoane se leagă, când devin cooriginare, o fac nu pentru că au ceva inevitabil care vine peste ele, o fac pentru că aşa a fost să fie. Nu este nimic constrâns, nu există niciun factor exterior care să le trădeze propriul destin. Trebuie să înţelegem că, în iubirea autentică, semnele exterioare nu există, de fapt, nu există nimic. Totul se reduce la ei, cei doi, care sunt Unu. Cum poate să trăiască unul fără de celălalt? Poate? Cu siguranţă, nu! Acest mod de a pune problema pare utopic, dar realitatea ne arată că există cert, la fel cum oile se aruncă toate într-o fântână. Pentru sinucigaş, singurul argument valabil pe care îl invocă, cu ardoare, este că lumea nu poate să existe fără de celălalt. Un om care îşi curmă viaţa, o face pentru că „lumea“ lui nu există. Poate că sună trist sau fals, dar aşa arată orice bileţel de „rămas adio“. Acel bileţel stă ca manifest pentru contopire. Cum să mai miroşi, să te uiţi, să zâmbeşti, dacă ajungi să te verşi aşa mult în celălalt, dacă ajungi să respiri prin el? Cum să mai poţi merge pe stradă dacă, propriu-zis, mergi cu picioarele lui, dacă pielea nu îţi mai aparţine, dacă, atunci când o speli, ajunge să fugă de tine, mâinile tale fiind străine de însăşi pielea ta? Ajungi să te identifici „carnal“ într-un suflet care nu mai corespunde niciunei realităţi exterioare. Sinucigaşul nu are o lume cu valori şi norme comune, el are un Zeu, iar acela, odată îngropat, îl sucombă şi pe el. Acest articol vine ca răspuns la întrebările voastre şi îşi propune să ne arate că nimic nu este cert pe pământ. Normal că, în primă instanţă, nimeni nu şi-ar lua viaţa, dar, într-un moment de „puţină“ luciditate, când cerul se contopeşte cu nebunia pământului, cu siguranţă că ar face-o! Cred că toţi cei care au răspuns, cu tărie, că nu s-ar arunca în mrejele morţii, ar face-o primii! Cum spuneam, de iubit, toţi spunem că iubim, însă puţini trăim iubirea!
Offshore ascultă:
Annie Lennox - No More I Love You's
