Te iubesc

HELLO
How are you today, Hope all is well with you and your family? My name is Miss Kindness, However it really pleases me to write you for a lovely and sincere friendship even if we haven’t met or seen each other before. I will be so much appreciate to see your reply soon so that we can share pictures and know more about ourselves.
I shall appreciate an urgent response from you.
With lots of love from your new friend Kindness.

                Aşa arată unul dintre mailurile primite. Am râs prea mult ca să nu-l pun aici. Mai am şi cu importante câştiguri de bani, dar alea mai târziu. Aş vrea să vorbim despre sintagma: te iubesc! Are sens să spui unei persoane pe care o iubeşti lucrul acesta? Adică, în mod normal, dacă simţi ceva pentru o persoană, de ce ţii neapărat să o spui? Eu ştiu că atunci când spunem ceva, o facem tocmai ca să ne justificăm cu fineţe eşecul. Cu alte cuvinte, o spunem pentru că nu avem cum să o arătăm. O persoană care iubeşte se vede de la o poştă. Faptul că ar enunţa trăirea nu ar convinge pe nimeni; pur şi simplu, nu ar avea sens având în vedere că nu ar surprinde pe nimeni…Când verbalizezi trăirea, nu faci decât să falsifici conţinutul real al acesteia. De obicei, spunem lucruri tocmai ca să ne adăpostim de minciunile noastre, le spunem cu tărie încât ajungem să credem în ele. De fapt, spunem că iubim tocmai ca să ne minţim pe noi. Când iubeşti, chiar stai să reciţi ca prostul ceva ce este în sine o lipsă? Adică, stai să strigi în gura mare în loc să trăieşti sau să iei lucrurile ca atare? Iubirea nu este dialectică, nici măcar nu se rosteşte, se trăieşte. Toţi vorbim, de obicei, tocmai ca să ne scoatem din amorţeală, să ne spunem că avem parte de ceva supraomenesc, dar de fapt nu facem decât să ne adâncim în propria noastră crâşmă. Să fim serioşi, să lăsăm balivernele locvacităţii şi să trăim! Normal, dacă avem cum…

Gândul

     Ce este oare gândul care te macină de atâtea ori? Acel petic care se arată fără de milă, care ştie cu precizia unui ceas elveţian că trebuie să te sucombe. Pare natural, dezlipit de orice inhibiţie, strămutat de orice candoare prelinsă printre rânduri, acest ciot care mă îngână şi totodată mă aclamă. Şi totuşi, de unde ştim cu certitudine că gândul nu ne înşală, că el, cu toată elasticitatea sa, nu este decât o proiecţie firavă a inconştientului nostru? Că, de fapt, este aşa de firav şi de spontan încât rugineşte la fel ca rigoarea matematicianului în absconsul nostru. Tindem să ne lăsăm cuprinşi de gânduri de parcă ele se aruncă, ne violează timida noastră existenţă, totul fiind cuprins fără de ştire, fără să ştim de unde vine, cine ne asaltă, cine ne doboară, ce vrea de la noi sau de ce ne aţâţă?

     Ubicuitatea gândului stă ascunsă în fâşia cea mai ascunsă a inconştientului. El nu se năpusteşte pur şi simplu, ci este adus, este chemat, aclamat, de nevoia noastră de a fi cu noi. Miza chinului de a fi ancorat într-o realitate, a fost asumată cu mult înainte ca omul să prindă fiinţă. De aceea, eliberarea de a fi cu tine, adică acest mod de a te lăsa pierdut în neautenticitatea faptelor produse de impersonal, trebuie să fie şi calea de a te elibera de impersonal, de a te sustrage genuin, culmea, dintr-o lume la fel de naturală. Căci impersonalul reprezintă casa noastră. Gândul este proiecţia impersonalului asupra nevoilor tale stricte. El se reflectă direct în voinţa ta. Gândul te doboară şi, totodată, îţi arată că eşti singur într-o lume în care toţi fug de singurătate.

      Impersonalul a fost creat de armata celor care fug de singurătate, a tuturor celor care nu au curajul să se privească în oglindă şi să recunoască că nu ştiu nimic cu privire la ei. Şi asta pentru că lumea lor trebuie să fie certă. Nu există nimic care să îi doboare aici. Totul este fixat la fel cum un subiect gol aşteaptă să-şi preia comanda. Şi, bine zis, căci prăpastia impersonalului îi cuprinde pe toţi şi le dictează, le arată calea, îi aclamă. Acum, nu gândul le face cu ochiul, ci prăpastia în care se găsesc adâncite toate gândurile răsuflate şi persiflate de timp. Aici este răspunsul nevoilor noastre, dar şi jocul celor care plăsmuiesc nevoi şi valori.