Ce nu înţeleg femeile?

Este foarte greu să trasezi o linie, mai ales când toată lumea se preface şi nu vrea să arate cum stau de fapt lucrurile. Bărbaţii nu preferă femeile false, uleioase, cu nu ştiu ce sclipici pe buze şi pe piept. Le preferă pentru alte lucruri, de moment! Dar nu pentru ei! Ce nu înţeleg femeile? Că nu sunt mai puternice dacă înjură, ori dacă se umflă mai mult pe nişte tocuri, dacă sunt mai înalte sau mai cochete. Nici un bărbat, în sinea sa, nu vrea să aibă o femeie slinoasă lângă el, ci una naturală.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu zic că nu e bine să te îngrijeşti, ba chiar este recomandat, dar este o diferenţă “enormă” între a te spăla şi a te da cu parfum. Sunt lucruri total diferite. Naturaleţe nu înseamnă că trebuie să pari firavă, să ai codiţe şi să leşini la orice glumă stupidă, nu, dar nici să devii bărbat, să vorbeşti mai gros decât el, să-l întreci în “grobianism”. Am văzut femei pe care, sincer, nu le puteai separa de un bărbat, şi nu este vorba de aspectul fizic, ci de comportamentul specific bărbătesc. 

Citeşte continuarea acestui articol aici. 

Despre nevoi false, oameni banali…

       În viaţa noastră banală, de zi cu zi, avem prilejul să întâlnim mai multe marionete. Avem, deci, posibilitatea reală de a fi neautentici. Acum, fie spus, nici autenticitatea nu poate fi autentică, dar poate fi mimată. Când îţi dai machiajul jos şi te uiţi  în oglindă, vezi un obstacol. Te vezi pe tine! Nimeni nu vrea să se vadă cu adevărat. De ce ar face-o? Să se cutremure cu întrebări existenţiale despre viaţă şi moarte? Despre cât de mult iubeşte sau dacă chiar o face cu adevărat? Nimeni nu stă să se hărţuiască în aşa hal! Este mult mai uşor să memorăm codul unui telefon mobil sau să se ne scărpinăm în nas şi să flecărim. La şuetă, pe la colţuri, cu zâmbetul mereu virgin, ca şi cum erecţia ar fi o stare continuă de exaltare, ajungem să ne lăsăm cuprinşi de cotidianul care face din noi nişte ticăloşi. Râzi şi arunci priviri deocheate, poate, poate pică vreun ciolan. Felinele sunt mereu hoaţe, ele sunt vinovate pentru nepriceperea cu care te-ai înhămat la naştere. Omul cotidian este ridicol în esenţă. Fie că are tricou cu nu ştiu ce formaţie, fie că fuge ca un drac de asta, tot banal rămâne. Şi ştii de ce? Pentru că el caută cu ardoare să nu fie banal! Asta este retorica ieftină care face din orice om un diletant într-ale vieţii. Cu cât încercăm să fim mai autentici, cu atât devenim mai banali. Cu cât o maşină este mai mare şi poate oricând să te doboare, să cutremure străzile, cu atât eşti mai prost şi mai umil. Să nu uităm: Orice călău îşi are un călău! Cu cât ne mânjim pe faţă şi ne dezbrăcăm mai mult, cu atât o sa devenim doar nişte porţii de mâncare, bune de pus pe masă şi de sughiţat. Cu cât o să plângem că nimic nu merge bine, cu atât o să fie şi prăpădul mai mare. Mai simplu spus, cu cât nevoia este mai artificială, cu atât devii mai artificial. Omul ce este direct proporţional cu prostia nevoilor sale himerice!  


Great song! 

Femeia cu machiaj

  

       M-a fascinat aproape mereu ideea de naturaleţe. Nu cred că am iubit vreodată ceva mai mult decât naturaleţea. Este un fior care te aclamă, un miros care te îmbată, un iz sinistru care te face să nu mai înţelegi nimic. Normal, în viaţa de zi cu zi, naturaleţea se regăseşte în relaţiile interumane: şi tot la fel de normal de privit este şi fenomenul care se petrece odată cu această aplecare. Prin excelenţă, femeile sunt considerate muze; şi sunt; probabil că nu ar mai fi existat romane, melodii, poezii, nimic nu ar mai fi avut valoare, însă naturaleţea cu care te inundă o femeie poate să fie, de multe ori, mimată. Nu contest felul de a fi al unor femei, al femeii, în general, care depăşeşte bărbatul în naturaleţea cu care se proiectează în viaţă. Acum, în schimb, am în vedere acele himere care provoacă "naturaleţea" cu scopul de a seduce. Orice om seduce, iar seducţia apare şi în cele mai obscure locuri, de la piaţă, până la metrou, de la cititul unei cărţi, fiind sedus de autorul care te-a făcut să citeşti respectiva carte, până la ziarul cel mai inutil. Puterea pe pământ nu este arma, vâna care pompează sânge cu sudoare, nicidecum, ci seducţia ca mod de proiectare. Dar să revenim la problema iniţială. Femeia care caută să se perfecţioneze cu orice mijloace, în ale frumosului, este ca o avalanşă de întuneric. În ea se ascund cele mai mari himere şi cei mai atragători demoni, căci ea vede în jurul ei numai mijloace, şi aici nu mă refer la bani şi alte mizerii, am în vedere însăşi ideea de om ca mijloc, ca ţintă de sedus, ca pion ce trebuie să fie mutat doar de dragul de a fi mutat sau perimat. Pentru aceste fiinţe nu o să existe niciodată iubire, poate iubire de iubire, ceea ce este cu totul altceva. În cabalisticul învelişului schiţat, femeia machiată este şi devine o eroină a eroticităţii faptelor. Cu alte cuvinte, mişcarea ce denotă starea de spirit a acestei himere este lascivă, iar relaţia de completare este, şi va fi, mereu latentă. După cum vezi, accentul cade pe nişte ferestre închise, pe nişte cortine care se închid natural, care par că se închid natural. Este perfect normal să spui că există şi agentul masculin, cel care procedează exact la fel. Sunt de acord, însă femeia în esenţă este lascivă. Avem o dublă roditură care creează un ocean, avem două straturi, şi nu unul, cum apare în cazul bărbatului. Deci, avem o diferenţă de grad care există cu certitudine. Orice rimel, ruj şi alt mijloc de genul nu face decât să ne arate o lume a imperfecţiunilor care merită retuşată. A retuşa înseamnă a „vindeca“ boala, a te preface că totul este perfect, căci tu retuşezi un lucru, nu îl scoţi de tot sau chiar îl laşi liber, tu îl maschezi, îl acoperi tocmai de inesteticul cu care el este învăţat. A te face frumoasă, în termenii de faţă, înseamnă a te ascunde de propria ta urâţenie, a încerca să fugi de tine spre un alt-ceva care, apoi, să te pună pe scenă. Trucul capătă conotaţii monumentale când se împleteşte cu erosul seducţiei; atunci avem un război inegal, din care mereu va avea de pierdut femeia care are încredere în ea, acea femeie umilă care ştie să iubească, care nu simte să se falsifice ca un bufon. Este, dacă vrei, diferenţa dintre un magician şi un simplu om modest. Magicianul te aduce în ireal prin mijloace funebre de minciună, în timp ce omul de rând te ajută să ajungi la tine, la problemele tale "reale", şi nu ireale, specifice iluzionistului. Cam aşa arată metafora femeii pictate. Aş vrea să se înţeleagă că nu vorbesc la propriu despre femeia machiată, am pretenţia de a se înţelege textul cu o "mică" decenţă de inteligibilitate, şi nu staticitate mentală.