Pasiunea pentru esenţial a fost drama presocraticilor şi reprezintă arhetipul gândiri contemporane. Thales, în goana după adevăr, a fost printre primii care şi-au pus întrebări cu privire la începutul lumii, la acel prim principiu (vis primitiva activa) care guvernează toate cele ce sunt. Noi, acum, în filosofie, păstrăm desenul lui Thales, dar îl numim fiinţă sau esenţă. În gândirea comună, fiinţa este simplu trecută ca esenţă. Acum, nu numai filosofia se ocupă de studiul fiinţei, cam toate ştiinţele pornesc spre un ţel de genul acesta, numai că se pierd pe drum…
Până la urmă, cel care vinde în piaţă, când te întreabă ce vrei să cumperi, se întreabă în vederea fiinţei. Sigur, nu face ontologie sau metafizică, dar gândirea, aşa cum a fost ea proiectată de /moştenită de la Aristotel, obligă la argumente de ordin cauzal. De fapt, totul se răsfrânge cauzal; nu trebuie să faci filosofie ca să-ţi pui întrebarea: de ce? Dacă stau să mă gândesc bine, copii, când încep rostul prin viaţă, când se întreabă cu privire la orice, nu fac decât să ne arate că ei sunt adevăraţii metafizicieni ai vieţii, nu oamenii de ştiinţă, obosiţi de cutume şi tradiţii precare, ci oamenii cu o privire pură, lovită de singurul lucru care îi mâna pe greci să facă ştiinţă – curiozitatea.
Mirarea, în filosofia contemporană, este un moft, ea nu mai ţine de ochiul filosofiei, ci de dulapul ei, totul fiind acum în bună parte doar metodă şi studiu calculat. Însă, ce uită aceşti iluştrii nătăfleţi este tocmai faptul că ei obiectivează jocul mirării şi al interogaţiei. Ei încearcă să argumenteze un ţinut în sine epistolar, mitic, doresc să plaseze filosofia în spaţiul epistemicului chiar cu riscul de a o rupe de ceea ce este în esenţă sau ce-i este în esenţă propriu. Am ajuns să facem o dialectică a metodei, a calculului logic şi formal, să ne pierdem între probleme ce se nasc din metodă, şi nu din mirare şi sclipire. Acum, toţi sunt filosofi, toţi se întreabă cu privire la modalităţile de abordare sau de tematică, dar nici unul nu stă pe gânduri (otium), nimeni nu mai este uimit de nimic, însăşi ideea fiind în sine obosită de hărţuială contemporană.
