Este iubirea o formă sofisticată de egoism?

Categoric! Nu! Deşi foarte mulţi cred asta. Ce-i drept, acum, la nivel de turme, iubirea este egoism. Nu poţi să-i ceri lui Dorel să iubească sincer când el înţelege prin iubire posesie, iar lui Leana să înţeleagă că gelozia e o formă de egoism, nu de afectivitate. Să nu uităm, leul iese la atac abia atunci când simte că femela este curtată de un altul. Până atunci, stă pur şi simplu, nu face nimic, nu vânează, stă la pândă, pentru că gena egoistă, a la Richard Dawkins, nu-l lasă să cuprindă decât în spiritul posesiei orice formă de afecţiune.

Iar turma, pe principiul că toţi îşi găsesc iubirea la colţ de stradă, este celebru aici paradoxul meu cu privire la cantitate (Cum se face că în cutare oraş x îşi găsesc iubirea peste jumătate din cetăţeni fix din acelaşi loc?) nu are nevoie să se frământe cu privire la iubire, doar totul este posesie! Şi e facil, e foarte simplu, nu e deranj deloc, e la îndemână să „iubeşti” aşa!

Ei bine, pentru restul, câţiva, iubirea nu înseamnă egoism. Este, dacă vreţi, forma cea mai sofisticată de altruism. Şi asta pentru că omul înţelept ştie când să renunţe dacă simte că iubirea nu-i este împărtăşită, ştie că nu totul se reduce la dorinţă, posesie, învaţă să piardă şi este sincer. Şi din păcate, din idealismul lor îşi hrănesc orgoliul toţi cei care chipurile vor să iubească. De ce? Pentru că „vor să iubească”, adică îşi proiectează un fel de a fi al iubirii, trasează un plan şi o rezolvare în spaţiul unei persoane, iar aia poate fi oricine, e doar o chestie de logică şi de moment, înlocuieşti x cu y, scenariul e la fel, deci iubirea nu este alterată. În fapt, închipuirea, dorinţa, cum spunea Jose Ortega y Gasset, nu este trunchiată, iar butaforia astfel ajunge la rang de veneraţie.

Citeşte mai departe http://www.georgecolang.ro/2014/07/este-iubirea-o-forma-sofisticata-de-egoism/

Cum ştim că înşelăm?

Iată o întrebare! Cum ne percepem frământările? Cu centura de siguranţă pusă pe noi, sau cu tumultul alunecos de inconştienţă? Oricum ar fi, trebuie să cântărim cumva, să scoatem raţiunea la iveală, să ne demascăm epistemic trăirile. Dar cum procedăm? Cum ştim că înşelăm? În ce condiţii? Înşelăm de fiecare dată când ne trece vreun „fior” prin minte, sau când ne punem în aplicare pompa somatică? Dacă de fiecare dată ne punem împotriva trăirilor noastre, atunci ajungem să ne trăim iluziile. Iar dacă alegem să le trăim, ne pierdem firescul. Şi atunci? Cum calculăm? Cu lopata sau cu inima?

Dacă tot există un spaţiu al moralităţii, de ce trebuie să ne limităm la corp? De ce nu ar fi râvna o problemă? De ce nu ar fi privitul în ochi o problemă? Numai somaticul este duşmanul moralei? Oare dorinţa de moment, fascinaţia de a gestiona momente ideale nu este o problemă? Dar să punem totul în plan practic. De ce nu ar putea fi condamnat moral şi spaţiul ideal al dorinţelor? De ce ar trebui să dăm cu pietre doar în factual? 

Citeşte mai departe acest articol. Dă click aici. 

Paradoxul iubirii

       Este acum la modă o carte intitulată ,,Paradoxul iubirii.“ Unele cărţi, parcă, sunt făcute să fie respinse din titlu, cel puţin pentru mine, pentru alţii se pare că toate-s bune şi frumoase. Acest titlu seamănă izbitor cu acel ,,De ce iubim femeile“ a lui Cărtărescu. Titlurile de genul acesta sunt puse parcă pentru a agăţa muşte. Nu există nicio noimă, şi nici măcar bun simţ pentru cititorul amărât.

       La Cărtărescu - cum am arătat într-un articol mai vechi - dacă iubeşti o femeie nu stai să te întrebi de ce o iubeşti, eşti prea preocupat să o iubeşti, să nu o pierzi, nu să găseşti iscoade ca să o arunci cât mai repede pe geam. La Pascal Bruckner, la fel. Evident că iubirea este paradoxală, este chiar fără de sens să foloseşti o asemenea sintagmă; este futil şi redundant! Ce cărţi valoroase avem în ziua de azi!

Femeia ideală

            Şi ea se schimbă odată cu trecerea timpului, nu? Dacă nu ar fi femeia ideală, oare am putea să mai iubim, să ne spunem că ceea ce avem nu este nimic mai mult decât o valenţă sau poate un strop din focarul ideal? Orice aş zice, mereu îmi apare în minte, în inimă? Nici eu nu ştiu, dar totuşi pe undeva se piteşte, îmi spune că este aproape în depărtare, că nu are nimic ideal lipit de ea, poate o pată de umanitate, un strop de apă, un ocean de întrebări.

            Femeia ideală, mi-am dat seama, este o întrebare, mereu te trimite spre un-altceva, spre un ţinut îndepărtat, ascuns în lumina aspră de neputinţă. Punem întrebări atunci când simţim răspunsul, când ne aflăm în proximitatea lui. Aşa e şi aici, căutăm cu disperare să ne desăvârşim imposibilitatea, spunând că este departe, că este aproape, răsărind de undeva, din ţinuturi falacioase, stropite cu iz de remuşcare şi deranj. Căutăm, şi astfel ne trezim căutând căutatul, uităm linia, sejurul, punctul de amorţeală, şi astfel, în goana după veşnica refulare, ne maltratăm factualul. Dar, până la urmă, Nietzsche se înşela, idealul nu poate fi separat prin cuţit de realitate. Dacă ne gândim bine, realitatea nu este decât o iluzie fantoşă, pusă parcă să se sape, ascunzându-se ca un ornitorinc în goana după escaladare şi categorisire. În nebunia avidă de cotropire stă pitorescul logicii; orice am face, nu am scăpa de el, de aceea nu ne mai săturăm să ne minţim, să ne matematizăm dorinţele, de parcă totul este trecut pe o foaie, o hartă.

            Cred şi acum că iubirea înseamnă să mergi pe stradă şi să o vezi pe ea. Şi gata! Nu e nevoie de mai mult, ţine doar de întâmplare şi hazard mincinos. Problema însă e frumoasă, nu durează şi, nu în ultimul rând, nu este comună, nu apare aşa cum apar familii întregi trecute pe la notar şi pe la popă. Iubirea nu vine cu notarul, şi nici cu religia sau copilul. Asta nu înseamnă că nu se poate petrece şi aşa! 

Ignoranţa în iubire... doare?

       Ignoranţa doare! Dar, până la urmă, nu este doar o impresie a noastră? Până la urmă, nu vine tocmai din nevoia noastră de a ne spune că suntem cei mai importanţi? În fond, rolul asumat în iubire, de persoana care iubeşte cu adevărat, nu implică deloc ideea de ignoranţă. Pentru înaripatul iubăreţ nu mai există stângă şi dreapta, dar ignoranţa? Să fie oare el aşa de atent? Să nu-i scape nimic? Nicidecum! Nu iubim pentru că nu suntem ignoraţi, iubim chiar şi dacă suntem ignoraţi, şi dacă ni se pun piedici, şi dacă suntem daţi afară pe uşă, tot găsim o cale, intrăm pe geam, sărim de pe acoperiş, spargem uşa, întrecem limita impusă de celălalt. De ce? Pentru că nu vedem ignoranţa; suntem aşa de orbi încât ne lipseşte cu desăvârşire orice reper. Nu cred că suntem sortiţi focului dacă stăm să ne uităm mereu la fiecare fir în parte. Într-o relaţie reală, focul există, nu există paie şi jar, este pur şi simplu acolo, fără a fi nevoie de un adaos. În fapt, ideea de adaos este valabilă doar în contabilitate, doar în făgaşul perfid de a vedea în iubire doar ceva cantitativ, şi nu calitativ. Bine, ar putea spune unii că în cantitate se găseşte şi calitatea, că numărul de obicei ne dă calitatea. Aşa o fi! Însă mereu am preferat să ascult o piesă necunoscută, să citesc un autor necunoscut, iar când s-a întâmplat să fie şi celebru, a fost, evident, doar o întâmplare! Aşa că, fie-ne straşina cât mai caldă, să nu uităm să fim aproape de ceea ce contează cu adevărat, iar acel imperativ real stă înfipt în chiar interiorul inimii noastre, şi nu în gândul că am fi ignoraţi de consoarta noastră! 

Primesc... însă, nu mă-nsor! - Caragiale

QUAD NON EST IN ACTIS NON EST IN MUNDO

            Ideea de măritiş! Iubirea, din punctul femeilor avide de legământ, nu poate fi completă decât atunci când se pune pe hârtie. Odată ce a fost ştampilată, iubirea poate să fie împlinită. Nu există sentiment, dacă nu există notar! Nu există trăire fundamentală, dacă nu există o cununie civilă. Noi, oamenii, suntem, parcă, făcuţi să gesticulăm, să dăm din mâini, să ne certificăm alegerile şi să le batem în cuie. Ba mai mult, când agonia ajunge la saturaţie, ţinem să desfacem totul exact cum a început. Fix la instituţii! Nu vrem care cumva să scape cumva că nu a mai fost rost de ceva, aşa că ne ducem hotărâţi să rupem contractul. Cred că Jean-Jacques Rousseau este de vină pentru tot. Nu a mai fost altul ca el, atâtea contracte!

            Prin excelenţă, însă, se impune o întrebare care se ascunde în acest testament funebru: De ce simţim nevoia să rostim iubirea? Chiar nu poate ea să existe în taină, cum de altfel şi este? De ce trebuie să ne facem jurăminte, să ne spunem că ne iubim, că ne ţinem de mână, că totul este minunat? În fond, putem trăi liniştiţi şi dacă nu o facem, ba chiar mult mai bine. Instituţia familiei este mult mai importantă decât lacrima iubirii ancestrale, nu există nimic pe lume care să dărâme mitul ştampilei şi al certitudinii. Spuneam, nu demult, că certitudinea în iubire este ca focul în foc. Pur şi simplu, nu are sens, nu are nici o noimă să cauţi apă în apă. Când iubeşti, o faci pur şi simplu, fără de nevoi şi iscoade, fără a pune piedici şi a cânta la şarade; nimic nu se compară cu sentimentul de împlinire, iar iubirea asta ar trebui să fie - un dop în agonie. Petrecerea, dansul macabru al nunţii, vestirea, sunetul, muzica şi aşa-zisa sfinţire preoţească ar trebui să fie în interiorul cuplului, cel fără de spaţiu, fără o lume ce apune subit în ei, fără de nevoi materiale şi certe de a enunţa o certitudine în incertitudine. Să ne iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat. Să ne luăm cu adevărat, chiar şi atunci când ne doare, când este totul mai greu, să simţim în faptele alegerilor noastre că nu există un alt tipar, o altă iscoadă care să ne prefacă, să ne destabilizeze de la propria noastră reuşită, în speţă, cea de purtători de iubire. 

Femeia din spatele meu

     Îţi scriu aceste rânduri pline de invidie şi de scrâşnet ascuns. Îţi scriu ţie în speranţa că o să-mi ierţi felul de a fi. În spatele fiecărui om se ascunde un alt om, o melodie sau un gând. În goana după himere, femeia din spatele meu ştie mai multe decât mine, ea mă priveşte mai frumos ca oricare altul, mă ţine să nu mă volatilizez perfid într-o noemă stinsă. Femeia din spatele meu este proiectul utopic care mişcă din degete. Este omul plin de bunătate şi înţelegere, este oglinda din faţa mea, monologul scris pe o hârtie pierdută, gândul ce fuge cu patos după păcate şi desene deşarte. Femeia din spatele meu este cea care se proiectează în faţa mea, este oglinda ce-mi separă lumea de nisip, ce mă ţine încă în viaţă, ea ştie ascunsul meu, chiar dacă-mi spune că nu ştie, că nu are cum să ajungă la mine, chiar dacă îmi indică lacrimi perfide, triste, lăsând totul în seama mea, adică în peticul ei, în sălaşul plin de oceane şi mâini materne. Femeie din spatele meu nu este deloc în spate, este dincolo de gânduri şi strofe, este ca cimentul avid de ploaie, reală şi totuşi ascunsă, sortită câştigului şi pieirii. Femeia din spatele meu este legată cu nervi de oţel, cu privire de corb, avidă de reuşită, de ţel şi amăgire, totul consumându-se într-un pahar cu ţepi. Are colţi pentru toate şi pentru toţi, erupe şi omoară ca o mamă ce-şi apară copilul de fiare. Nimic nu-i scapă! Nimic nu o doboară când e vorba de mine. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

Ce este deziluzia?

       

     Există oameni care ştiu să se joace cu inima şi focul tău, aceşti păpuşari amestecă umanul cu stratul cel mai subţire al nimicului, ei ştiu să te facă să plângi chiar şi atunci când lumea ta e crudă, umilă, sortită câştigului. Ei sunt iluştrii păpuşari, oameni dintr-ale timpuri ascunse, ce ţin să aducă şi cea mai umilă minciună în spaţiul cauzalităţii tale. Te sufocă cum ştiu ei cel mai bine, te adoră şi te iubesc cu lacrima perfidă şi avidă de durere. Nu mai pot să le fac faţă, sunt mult prea şireţi, prea iuţi, mânaţi de furia mea de a ucide cu autenticitate. Poate că în nebunia cu care m-am înrolat, adică cu casca plină de iluzii adevărate, am ajuns să-i şi sprijin, să le ofer torţa cu foc şi oceane. Camus spune că absurdul se găseşte în planul de întâlnire al omului cu viaţa, cu lumea, cu oceanul societăţii. Eu zic că este absurd să plângi după lacrimi, să vrei să iubeşti ca prostul, ca ultimul păcătos lovit de cea mai mare minciună, de una dintre cele mai mari şi cele mai frumoase minciuni din toate câte sunt. Şi mă rog, ce are dacă e absurd? Contează? Fie că încercăm să dezvăluim lumea cu elanuri metafizice, fenomenologice, hermeneutice, fie că spunem cu nesaţ că totul e absurd, tot nu contează, nu are sens să ne amăgim cu doctrine şi iluzii epistemice, are rost să ne minţim, oricum o facem în fiecare zi…

O singură iubire

      Există în fiecare dintre noi o frământare ce nu ţine să se potolească. Nici nu ar avea cum, nu ar mai fi căutare autentică, ar fi doar un ciot ce ne îngână cu fală. Instinctiv, suntem obligaţi să căutăm o comoară pe care să o adulăm. Propria noastră nevoie de desfătare îşi capătă evoluţia într-o singură persoană. Căutăm ca bezmeticii să ne mulţumim setea de a cuceri o singură  persoană, dar fugim, la fel de instinctiv, cu ochii, după alte o mie de persoane. Evident, eram ironic mai devreme, când spuneam că instinctiv căutăm pe cineva, nu, o facem din iubire de ideal, o facem tocmai pentru că fugim după o mie de feţe, tocmai pentru că nu ne mai săturăm de nimeni şi de nimic. Paradoxal, jocul este complet atunci când, pentru a pune capăt agoniei de a fugi după o mie de persoane, te laşi sedus de ideea unei singure şi supreme persoane, a unei himere ce ţine să înlocuiască tot travaliul neîncetatelor persoane din viaţa ta. Culmea, poţi să iubeşti din ambiţie, din ambiţia de a te poticni într-un singur lucru, fără a te mai lăsa cuprins de multe altele. Comozi din fire, alegem calea cea uşoară, primul venit, primul servit. Şi, uite aşa, ne întemeiem soluţia ineluctabilă a iubirii supreme, ne clădim bariere ce nu mai pot fi atinse, ne stingem în oceanul plin cu foc tocmai ca să ne udăm cu foc. Nu cred că ştim ce vrem, dar ţinem al naibii de mult să o facem! 

Fotografie realizată de Dimitri Caceaune

Ce vor băieţii de la fete?

       O să scutesc biata persoană care s-a întrebat pe Google acest lucru şi o să încerc să-i dau un soi de răspuns la o întrebare care nu se pune. Bărbaţii nu vor prea multe lucruri, ei în general se mulţumesc cu puţin, să dăm vina pe o inventivitate prea săracă, să spunem că nu e aşa dezvoltată. În principiu, nici un om nu ar trebui să caute într-o altă persoană un lucru anume, să umble după o mască desenată cu râvnă chiar de el însuşi. Narcis, când a ajuns în faţa apei şi a putut să-şi vadă chipul, pe loc s-a îndrăgostit de el, lucru care l-a dus, într-un final, la moarte. Evident! Dacă tu cauţi într-o persoană o himeră anume, nu faci decât, la fel ca Narcis, să te scufunzi în propria ta baltă de minciună, să-ţi tai singur creanga de sub picioare. Narcis fugea de tot ce-i ieşea în cale, nimic nu-i ajungea, totul se masturba precar în tăişul privirilor sale. El nu era niciodată pregătit să iubească adevărul lucrurilor noastre banale, el era un muritor cu chip de zeu şi gând de zeu, el îşi procura o lume desenată, prin gânduri adunată, o lume abisală şi ideală, o lume ce nu putea să fie vreodată pe pământ. Aşa facem şi noi, atunci când ne luptăm cu proiecţia gândurilor noastre, ne supărăm pe cel de lângă noi, fugim de el tocmai pentru că nu se ridică la ştacheta şi ecusonul fixaţiilor noastre, tocmai pentru că nu este ideal, rupt de orice pată mundană, tocmai că este înfipt în real, în lumea murindă şi urâtă, în lumea falsificatoare de ideal, cum ar spune Platon. Narcis ne-a lăsat o floare, poate că ar trebui şi noi să ne dăm o floare, să ne spunem că mirosul ei vine tocmai de aici, dar te poate duce acolo, dincolo, rupt de orice idee mundană. Poate că ar trebui să lăsăm mijloacele şi ar trebui să nu mai căutăm nimic, să luăm totul ca atare şi astfel să ne înecăm în corabia ruptă de ideal. Dacă am înţelege că viaţa nu este o copie ideală a unui gând, atunci am ajunge cu adevărat la nevoile noastre, poate aşa am scrie orice trăire umană cu sânge, şi nu cu cerneală. 

Citeşte şi asta. Se leagă de articol. 

Iubirea autentică

       Cred că am consumat munţi de neuroni în nebunia mea de a înţelege iubirea. Greşit! Am consumat lacrimi şi oceane pentru a nu mă lăsă cotropit de tot felul de idei mincinoase cu privire la iubire. Asta înseamnă că am încercat, prin ocolire, să definesc incognoscibilul, să-l nuanţez şi totuşi să-l falsific în voie. Nu-mi pare rău! Ca mine, mulţi îs! În fine, de ce spunem, până la urmă, că iubim? Când, în fapt, noi nici nu ştim ce este iubirea? Nu, oare, tot din egoism? Nu, oare, din nebuloasa furie a egoismului, a diavolului care se joacă în noi? Până la urmă, nu este totul doar un joc în calea subtilă de a ocoli moartea? Sau este frică? Putem noi, cu adevărat, să luăm decizii sau ne raportăm mereu la frica din noi? Când fugi după unul, o faci pentru că-ţi este frică de tine, de singurătatea ta, şi nu pentru că ţii neapărat să-l iubeşti, poate să-l minţi. Câţi aleg să nu fugă de singurătate? Puţini! Culmea, ei cred că iubesc cu toţii. Până una, alta, iubirea nu se vinde aşa de uşor, ea vine cu un colţ de „stranietate“, nu se arată uşor şi în nici un caz nu vine cu zâmbetul pe buze; iubirea vine cu fior şi frică, dar nu frică de singurătate, specifică romanticilor mincinoşi, ci cu frică de nimicnicie, cu adaos de gol şi deşert. În iubire nu zâmbeşti, tremuri. În primă instanţă, te sperii, şi pe urmă te laşi purtat de zâmbet. În iubire nu ai timp să alegi, pentru că alege ea pentru tine. În iubire, nu te uiţi să vezi în dreapta şi-n stânga, vezi făţiş. Pasul care denotă trăirea adevărată este situat la jocul dintre tragic şi comic. El nu se arată din plin, aşa cum cred toţi cei care iubesc din frică de singurătate, se arată ascunzându-se, trăgând un semnal de alarmă ce ţine să te ferească de ochiul pueril al minciunii. Daimonul iubirii autentice te sustrage de la viaţa ta paşnică pe pământ şi te pune într-o nouă lume, într-o oază presărată cu ţepi şi cu zahăr. În iubire, egoismul se desfată, se întoarce împotriva lui însuşi şi se omoară, spre deosebire de cei ce iubesc din frică de singurătate, unde egoismul devine alegere-prin-gelozie. În iubirea autentică, trăirea nu este umană, chiar dacă este umană, ea irupe cu iz metafizic şi totuşi carnal. În iubirea autentică sfinţenia se pocăieşte cu demonul de neînlăturat şi se preface în sânge carnal şi foc ceresc. Aici, lumile se contopesc, focul se stinge cu foc şi apa se îneacă cu agheasmă.  

Salvarea

      Orice iubire adevărată se consumă cu sentimentul acela de a fi salvat. Orice om se simte salvat când este vorba de iubire. Dar salvat de ce? De lumea crudă? De nimicul care te apasă? Aş spune, dacă tot încercăm să găsim un răspuns, că sentimentul de steag alb, cel care îţi spune să te dai bătut, este cel mai pur şi haotic moment din toate câte sunt. Nu există nimic mai frumos decât să recunoşti că există ceva mai presus de tine. Nu există nimic în scara valorilor care să fie pe măsura acestui ciot care te aclamă. Când cunoşti iubirea, cunoşti şi trecerea într-o lume nouă, într-un ţinut furat, un spaţiu ce ţine să îţi spună că nu mai ai nimic în comun cu restul muritorilor. Acest ţinut este asemenea beţiei dionisiace, este un incest prin care se nasc himere, căci gândul tău se contopeşte cu violul persoanei de te fură. Noi ne lăsăm seduşi de pericol şi de mizerie, iar când apare o persoană de te apucă de mână, nu faci decât să scuipi veninul ce s-a adunat în tine, să negi toată impostura ce s-a perimat în tine şi să începi să spui: Asta-i tot, nu e nimic mai mult de atât! Noi suntem salvaţi de noi, de ideile noastre cu privire la iubire, suntem salvaţi de mâna celuilalt, cea care ne îndepărtează de toate aceste himere prin care ne ascundem. Mâna celuilalt reprezintă, acum, salvarea de obsesiile noastre, de ceea ce ne ţinea captivi în propriile noastre lanţuri. Este uşor să fugi de altul, mai greu însă este să fugi de tine, de propriile-ți cuţite cu care tai şi spinteci orice adevăr. Omul nu ştie să se atace pe el însuşi, poate pe alţii, că este mult mai uşor. Însă, când este vorba de noi, este mult mai uşor să vedem dincolo de gard, dincolo de fiinţa noastră şi, uite aşa, ajungem să ne creăm un imperiu ce uşor se va întoarce împotriva noastră.  Hai să ne salvăm împreună de noi!

Dacă am fi zile ale săptămânii?

       Mi-aş dori să fiu o zi victorioasă şi toridă, aridă şi avidă de nimicnicie. Aş putea, astfel, să mă port ca şi cum timpul nu ar conta. Aş avea soluţia infantilă de a fi deasupra unui mare nimic. Golul m-ar împleti şi dezveli cu himerele dionisiace ale existenţei mele. Poate că aş cutremura densitatea deşertului, firul avid de angoasă, poate că, astfel, m-aş lega de o himeră şi aş pluti dincolo de orice dorinţă de transcendenţă. Aş învăţa că sunt muritor într-o lume în care nu există ceas. Bineînţeles, aş fi mândru de minciuna mea. Cu toate acestea, aş fi o zi fără de lacrimi, dar cu durere aş căuta un zâmbet, o mască în care să se oglindească toate nenorocirile cu care am fost stigmatizaţi la naştere. Masca ar purta aerul subtil al ascunsului, ar fi iluzia deşartă de a mă lăsă vânat de o altă mână. Eu şi masca mea am fi punctul de convergenţă al zilei, interjecţia care strânge toate zilele săptămânii într-una singură. Astfel, ideea de nemurire ar fi spulberată de jocul nostru. Nimic nu ne-ar învinge, nu ar sta în calea noastră, căci drumul nostru fără de sens ar spulbera orice iluzie logică, orice răspuns la nevoile noastre banale. Dacă noi ne-am strânge, atunci apele ar cânta cu foc, ne-ar purta în adâncul melodios al fiecărei balade. Dacă ziua noastră ar fi cu totul posibilă, atunci elogiul acesta ar fi doar o minciună, căci totul s-ar rupe în concretul de dincolo de vis.

                                                                                                                                     Pentru  (fil)Sophia

O plimbare cu barca

Cine strigă? Iubeşte-mă!?

      

           Era o melodie care spunea că toţi avem nevoie de cineva pentru a iubi. Logic, ca să ţii un coş de mere în mână, trebuie să ai un coş de mere. Dar, oare nu este trist să culegem roadele unei idei răsuflate? Să ne propunem, chiar şi inconştient, că există un-cineva fără de care va fiind totul mai trist? Nu zic că nu suntem slabi, suntem chiar fără de suflet dacă stăm să ne gândim că nimic nu ne aţâţă mai mult decât ideea supremă de iubire. Şi, uite aşa, culegem, ne lăsăm duşi de val şi ţipăm. Să fie, oare, egoismul din noi aşa de mare încât să nu ne mai lăsăm cuprinşi de această teamă? Deşi sună sinistru, iubirea nu este decât un scut aşezat împotriva morţii. Nu avem alte arme, nu avem nimic care să ne scutească de lemn şi de pământ. Oricum, din frică de moarte avem, cam tot ceea ce avem, de la mesaje obscure, la trăiri aşa zise autentice şi îngeraşi pe stele. Nu cred că o să caut niciodată o persoană constipată, genul de om profilactic, cel care sughiţă de fiecare dată când vorbeşte. Nu avem nevoie de ghete ca să mergem prin apă, pur şi simplu o facem, ne lăsăm duşi de ispita care ne arată că suntem inutili în dansul ce este pricinuit de moarte. Aşa că, poftă bună, coliva se serveşte cu frişcă, şi niciodată cu salivă. 

Offshore ascultă: 

Iubirea fără rest

           Există o puritate în sufletul celui care iubeşte, cu adevărat, încât nici nu poate fi descrisă. Ce-i drept, în faţa unei astfel de "împărtăşiri", nu avem ce face. Omul acela nu mai contează pentru el. Omul acela se pune pe el în plan secund. În termeni psihologici, renunţă la propriul ego, doar ca să fie cotropit de un alt-ego. Ceea ce nu vede această ştiinţă ilustră nu stă pitit într-un singur joc de "ce-i al meu devine al tău", stă tocmai în modalitatea naturală de a nu pune problema în acest fel. Nu există nimic mai pur decât dorinţa din ochii celui care se lasă purtat de valul iubirii fără de constrângeri. Omul acesta se mişcă, în propriul lui, aşa cum s-ar mişca partenerul lui. El nu cunoaşte răzvrătirea şi calicenia cu care ne lăsăm violaţi. El se lasă violat la propriu. Scopul lui devine scopul celuilalt. În el se regăsesc temerile celuilalt şi toată vacuitatea discursului care-i spune că nu este plăpând. Omul visător este cuprins de modalitatea reală de a se pune în acord. Prin pactul pe care îl face cu soarta, dar şi cu setea de a se lăsa violat, omul furat aduce cu sine un miros mămăligos. De ce? Pentru că tu îl vezi singur, iar pentru el singurătatea devine non-existenţă. În schimb, existenţa devine mijloc pentru contopire, iar acest mod de împletire aduce şi valul nărăvaş al focului. Când realitate-i perturbată, atunci îi vezi colţii. Atunci erupe ca vulcanul îndrăcit!

Cap ou pas cap?

       Este foarte frumos să spui cu mâna pe inimă că iubeşti. Este şi mai interesant să trăieşti în lumea iubirii. Dar oare câţi iubesc cu toată fiinţa? Câţi se lasă, pur şi simplu, hrăniţi de nevoia celuilalt şi nu de nevoia sa proprie? Orice persoană o să-ţi spună că a iubit, nu o să fie nimeni pe pământul acesta care să nu fi trecut prin chinurile iubirii. Nu este, totuşi, ciudat să iubim toţi, să fim „toţi“ botezaţi cu acest miracol? Nu este ciudat să fim aruncaţi de destin şi blestamaţi să iubim cu toţii? Mă întreb - Dacă avem parte de iubire, atunci cum de mai este ea specială? Dacă toată lumea iubeşte, de la cel mai penibil, până la cel mai ilustru, cum mai poate ea să fie specială, adevărată, pură? Specialul nu este dat de cantitate şi de gregaritate, ci de calitate, care este rară, o caracteristică care trebuie să aducă pe tavă ceea ce este pur în sine. Când eram mic, mama îmi spunea că nu oricine iubeşte, că sunt puţini cei care iubesc, că îi putem număra pe degetele de la o singură mână pe toţi cei care iubesc cu adevărat! Păi, din câte văd eu, nu ne-ar ajunge un întreg univers, ca să putem descrie spectacolul îndrăgostiţilor din zilele noastre.  Şi acum, întrebarea la care ar trebui să răspundă orice îndrăgostit ar arăta aşa: Ţi-ai lua viaţa pentru persoana pe care o iubeşti? Ai face exact ca în filmul amintit în titlu? Te-ai arunca în ciment pentru cineva? Ţi-ai curma viaţa tocmai ca să păstrezi viu idealul unei iubiri ce nu este veşnice? Chiar sunt curios! 

Offshore loves Big Love!

Amatorul de iubire

     Amatorii de iubire sunt cei care caută cu nerăbdare să se iubească după anumite norme prescrise de ei. În lumea utopică care-i adună, aceşti fini actori se lasă prădaţi de un mare nimic. Ei ştiu ce este iubirea, încât nu mai vor nimic, poate doar să o falsifice, căci fiecare alegere a lor este o mare iluzie. Amatorul de iubire este cel care îşi spune cu ardoare că totul este mirobolant şi că nimic nu îl sperie. Iubind mai mult idealul şi, implicit, prima persoană care îi apare în cale, el uită că rostul de a iubi în lumea asta se câştigă greu, şi nu se cumpără. Din frică de singurătate şi din iubire de iubire, omul slab construieşte proiectul perfect. Nimic nu-l seduce, poate doar ideea că el are totul în mâini şi că mâine o să fie şi mai fericit. Este un păcat să trăieşti ca un călugăr care sfinţeşte ceva suprem când, în fapt, nu faci decât să fugi de tine. Amatorul de iubire o să vadă în persoana de lângă el numai certitudini, numai lucruri concrete. El mereu o să ştie de ce stă lângă persoana respectivă şi de ce nu fuge de ea. Omul slab o să vadă în iubirea vieţii lui doar o înşiruire de mijloace, şi nu scopuri sau scopul. A iubi de dragul de a iubi este echivalent cu a te lăsa hrănit de mijloacele pe care le găseşti în persoana de lângă tine. Atunci când arăţi cu degetul şi te baţi cu pumnul în piept că iubeşti, este chiar momentul în care falsifici şi ultima pată de adevăr care se mai află în tine. A arăta dragostea cu mâna înseamnă a arăta ceea ce vrei să vezi - şi nu ceea ce este sau poate să fie.

Offshore ascultă:

Dragostea iubirii

     
        Ca o caracatiţă ce stă în umbră, toarce şi ţese cenuşa din care se configurează viaţa ta. Aşa arată cel care te iubeşte în taină. De multe ori, se consumă, se răstoarnă şi, astfel, îţi este aproape cu toata fiinţa sa. Numai că nu-l vezi niciodată, căci el se află în proximitatea falaciosului. Iubirea nu este dragoste. Trebuie să înţelegem că în iubire există şi poate să existe numai unul. Iubirea nu implică relaţia, schimbul de focuri dintre cei doi. Iubirea este pură şi se poate consuma pur platonic. Nu necesită gloanţe, priviri seduse de corporalitatea efemeră a focului. Iubirea celui care te soarbe în ascuns se petrece în taină. Aici, neajunsul capătă frământări cabalistice, ba chiar, lacrimi contopite în speranţe deşarte. Deşertul se construieşte în taina cu care îl iubeşti pe el sau pe ea. Totul este presărat cu valuri inefabile şi esenţe moarte în ideal. Taina, în acest caz, este reperul idealului, al sângelui care nu se lasă mânuit de dorinţa cu care se pulsează focul dintre două persoane. 
      Dragostea, spre deosebire de iubire, se construieşte în concretul situaţiei. Dragostea implică iubirea, însă iubirea nu implică neapărat dragostea. În dragoste, soluţia fermă se consumă în intimitate, şi nu în taină. Astfel, putem să ajungem să vedem dragostea ca pe o fâşie în care sacrul devine profan. Iubirea poate să fie sacră, dragostea corupe, pune în scenă fantezia animalică a iubirii. În dragoste, sacrul devine profan. Nu poţi să faci ''iubire'' cu o persoană, cu ea faci dragoste, te laşi prădat şi sedus de nevoile sfinte cu care ai fost botezat de corporalitate şi instinct. În sens platonic, dragostea este copia iubirii, ea falsfică "trăirea" ideală. De aici apar şi neajunsurile înţelegerii noastre, căci noi ne frământăm oarecum peratologic atunci când vine vorba să punem în scenă ceea ce trăim cu adevărat. Încercăm să prindem raţional un taur de coarne, însă, uităm că şi noi avem coarne. Alexandru Dragomir avea o vorbă cu care trăgea cortina unui articol: M-am plictisit!

Cosmologia iubirii

       De ce fugim de cel cu care am fost? Nu oare pentru că în esenţa noastră stă tocmai disimularea? Există perioade cu care te identifici în viaţa ta, cu care te împleteşti, pur şi simplu. Dar, aşa cum se nasc, la fel, mor. Şi, de ce se întâmplă să păstrăm amintirile, şi nu sentimentele, de parcă am avea un burete care şterge chipul, dar nu şi visul chipului? Omul se schimbă, orice zi, orice lacrimă sau zâmbet îl conturează, el este precum fructul care se coace, este acelaşi, dar totuşi altul. În acest rol, de minge care se rostogoleşte cu foc, omul este şi atrage de la sine şi ceea ce-i devine propriu la un anumit punct din viaţă. O să îi spunem punctul nodal, acel ciot de care se leagă o nouă iubire. Astfel, privind la rece, este posibil să iubeşti de o mie de ori într-o viaţă. Dar, parcă este tras de păr, totuşi, căci, dacă ar fi să urmărim firul retoricii, ar însemna că oricând, într-un punct de cotitură şi, deci, de finisare a omului, ar putea să apară iubirea. Ceea ce se întâmplă strict factual de multe ori. Pe mine jocul acesta mă nemulţumeşte şi, totuşi, îmi dă speranţe. Este frumos să evoluezi şi totodată să te legi de acel ceva care-ţi vine ca o mănuşă unsă, dar asta înseamnă că totul s-ar putea derula precum o matrice secvenţială, numai că ar mai apărea, din când în când, noi personaje. Unde mai este autenticitatea şi chiar poezia primului sărut? Unde mai sunt lacrimile şi ceea ce ne macină cu adevărat în rolul sinistru pe care l-am primit la naştere? Ştii ce este ciudat? Că, dacă te întrebi cum este totul posibil, cum există tot ceea ce există, cum a luat fiinţă, nu îţi mai rămâne decât să te iei cu mâinile de cap şi să mori. Nu există niciun răspuns care să-mi satisfacă cerinţa epistemică de a ajunge la ceva întemeiat. Universul rămâne o enigmă chiar şi pentru Dumnezeu, da' pentru noi…

Offshore ascultă: