Dualism, psihologie, deşertăciune

        Cea mai veche cutumă care ne macină se află în deşertul dualismului. Orice om priveşte prin prisma jocului dintre bine şi rău. Nimeni nu scapă de această himeră care ne prinde de unde poate. Nici nu avem cum, avem ziuă şi noapte, cald şi rece, întuneric şi lumină, apă şi foc. Elemente care aduc o „simbolistică“ la pachet. Elemente care sunt diferite, dar care trebuie puse în oglindă, scoase din întuneric şi dezvelite în lumină. Răul este nemilos doar dacă ne raportăm la bunătate. Caldul este necesar în frig, iar apa stinge focul. Vechii greci gândeau esenţa lumii prin deschidere în spaţiul unui element primordial. Ba chiar, le combinau. Toţi căutau să afle răspunsuri la întrebări fundamentale. Noi, precum grecii, căutăm să găsim răspunsuri, însă privirea nu mai este aceeaşi, curajul şi tăria de a te lăsa sedus de importanţa mirajului a dispărut aproape complet. În concretul zilelor noastre căutăm să ne desăvârşim şi să ne păcălim. Dualismul este necesar la nivelul discursului şi al analizei. Nu poţi să spui, de exemplu, că un om este bun dacă a salvat de la înec pe cineva de dimineaţă şi a omorât, apoi, spre seară, pe altcineva. Cum îl judeci? Normal, după legea în vigoare. După legea creştină, morală. Dar, acest soi de experiment îţi arată necesitatea dualismului, care este valabil până la un anumit punct. Mă gândesc, cum poţi să judeci dragostea? Nu ai cum.  În sorgintea reală a esenţei noastre stă devenirea. Omul nu poate să înţeleagă procesul devenirii şi atunci face apel la dualism. Noi, ca să putem cuprinde cu mintea, trebuie să simplificăm, să abstractizăm, să aducem un spaţiu coercitiv care îşi propune să dezbine un spaţiu nemilos. Ar fi cumplit să vorbim aşa cum ar vorbi inconştientul cu noi. Pur şi simplu, a fi nebun ar fi echivalent cu a fi om. Şi atunci, limităm! Cu alte cuvinte, strângem ceea nu poate să fie strâns. Argumentăm şi fabricăm superficial un domeniu ce nu are domeniu. Însăşi conceptul de „domeniu“ aduce cu sine ideea de strângere. Omul este construit să disece, iar acest fruct care ne este propriu îl găsim şi la maimuţe, precum şi la alte animale ce se aseamănă izbitor cu noi. Psihologia este exemplul concret de naivitate. Psihologii chiar pleacă de la premisa că omul este în cutare fel. Mi-e milă de noi, o să ajungem să fim cu adevărat ca nişte roboţi. Bonobii, care sunt strămoşii noştri, când se uită în oglindă, se sperie la propriu de imaginea care îi întruchipează. Omul, când se uită în oglindă, vede, sau ar trebui să vadă, mai mult decât un subiect gol care aşteaptă să fie îndopat cu norme.  Am uitat să ne mai mirăm de noi, vorbim de noi de parcă am fi nişte conserve cu peşte ce aşteaptă să fie devorate. Atitudinea grecească a sucombat cu totul, în timp ce atitudinea flecară a căpătat conotaţii monumentale. 
  

Offshore ascultă:

Străinul din mine

      
     Există un străin rece în fiecare om care se lasă manipulat de dorinţa de a se cunoaşte. Nu este nimic mai adevărat decât „neadevărul“ care zace în noi. În esenţă disimulaţi, veşnic în confuzia instaurată de norme, oamenii sunt cei mai slabi dintre animale, căci fiecare se înveleşte cu un ideal ca apoi să înfulece cu sete oasele celuilalt. În oameni există venin şi sare, clocot şi nesaţ! Singurătatea te face să înfuleci precum şarpele care nu se lasă doborât de nimicul ce îi apare în cale. Iminenţa este calea avidă de a surprinde natura umană. Podoabele şi poveştile sunt doar arome care ne fac şi mai precari, chiar precari, căci totul se lasă vânat în ultimă instanţă de pofta de a pune laba pe cineva sau ceva. Jocul este transformat în sistem, iar existenţa, în condiţii de valabilitate. Nimic nu este mai adevărat decât faptul de a fi lovit, aruncat, adulat, sechestrat de iminenţa cu care se propagă jocul de împrejurări. Conjunctura este chipul care ne strecoară, în faţă, toate posibilităţile ferme de a fi noi cu noi, de a ajunge la esenţa animalică, care dă cu sticla în norme şi sisteme obscure, şi totul pentru a ne surprinde şi mai uşor. Oricât am încerca să ne potolim şi să ne domolim cu dorinţele care ne fac să nu mai fim noumenali, şi chiar dacă nu am încerca, tot am ajunge să ne străpungem cu tot ceea ce ne alcătuieşte. Omul nu este un zeu care se închină lângă o cruce. Omul este o maimuţă care imită un zeu. Aşa arată lumea animalelor, un circ în care voinţa devine cale spre o mai bună purtare, iar lumea ce creşte de aici, un mic obstacol în calea devenirii noastre, care este acum şi mai mult falsificată de norme şi „fanatisme“ superficiale. Încerc să fiu integru, să mă apar de caii mei, de toţi cei care mă năpădesc, şi uite că nu pot. Muzica, scrisul, dansul, totul este o rânduială animalică.